Dualismul lui Marino

Nu trebuie să aşezi personajul din Viaţa unui om singur pe canapeaua psihanalitică, imaginar vorbind, pentru a descoperi personalitatea duală a autorului. Adrian Marino îşi mărturiseşte, fără intervenţia specialistului, latura sa raţională, deopotrivă cu cea sufletească, pe care şi-a inhibat-o cu mare rafinament, dar evidentă la o simplă lectură. Un om deasupra vremurilor Mizantropia-i afişată nu e decît o profundă, dar graţioasă mişcare, de construcţie a ego-ului. Un răsfăţ ce i se îngăduie doar lui, unul dintre gînditorii marcanţi şi fecunzi ai unei epoci triste şi pline de ero(r)i. Printre rînduri – şi nu numai – se poate citi fuga lui dintr-un lumpen de un tip aparte, pentru a fi prezent imediat la prima confruntare de idei prin instrumente expresive, simple, numite de unii acord în dezacord. Permanenta sa conectare la viaţa culturală, patosul pe care-l ştiam şi efervescenţa trăirilor critice îl recomandau prin prezenţa în absenţă, doar prin torentul turbionar al ideilor, care produceau adversarilor retrageri aprehensive în adăposturile canonului. N-a vrut să fie fizic prezent acolo unde determinările culturale se jucau la ruleta rusească, doar avea grijă ca autoritatea-i să-i fie simţită, fără efecte de public. Acolo unde începe grotescul şi începe teroarea (sau invers), dorea din toată fiinţa […]