Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
„După dealuri“, premiera anului cinematografic românesc
- 09-11-2012
- Nr. 649
-
Observator Cultural
- EVENIMENT
- 1 Comentarii
Dublu premiat în competiţia de la Cannes (pentru scenariul lui Cristian Mungiu şi pentru interpretarea actriţelor Cosmina Stratan şi Cristina Fluture, ambele debutante în cinema), selecţionat şi premiat în alte festivaluri importante (BFI Londra, New York, Haifa, Hamburg etc.), vîndut în aproape 40 de ţări ale lumii (inclusiv în SUA, Marea Britanie şi Rusia), desemnat să reprezinte România la Premiile Oscar, După dealuri, cel mai recent film al lui Cristian Mungiu, realizat în coproducţie cu Franţa şi Belgia, se dovedeşte cea mai importantă premieră autohtonă a anului. Observator cultural vă propune un grupaj de cronici, la care participă Mihai Fulger, Cezar Gheorghe şi Ileana Bîrsan. Filmul va putea fi vizionat vineri, 9 noiembrie, ora 18.00, la Sala Union din Bucureşti, în cadrul proiectului KINObservator, care deschide ciclul de evenimente organizate de revista Observator cultural şi deCinemateca Română. VIDEO trailer După dealuri
N-am practicat mai niciodată (în afara unor conversaţii între prieteni) critica de film. N-am fost un fan asiduu al cinematecii, neavând, deci, cultura necesară unor verdicte pertinente asupra unor pelicule autohtone sau străine.
Intervenţia mea, aici, nu-i, însă, o impostură, pe cât cred; ci o nevoie de a spune câte ceva despre un film pe drept – aşa-zicând – cannonizabil, chiar cannonizat (la Cannes, fireşte)!
După ce critici atitraţi şi-au făcut (şi-şi vor mai face) datoria, mie-mi nu-mi rămâne să remarc decât vreo câteva detalii (insignifiante, aparent).
Nu mai ştiu ce critic a făcut, nu mai ştiu unde, afirmaţia că jocul domnişoarei Cosmina Stratan se rezumă la o singură (şi monocordă) componentă comportamentală: anume obedienţa. Rolul ei este, însă, unul axat pe tocmai obedienţa amintită: ce altceva înseamnă faptul că, la mănăstire, ea e „în ascultare”?
E cum i-ai reproşa Cenuşăresei că execută, fără să crâcnească, poruncile primite şi doarme-n cenuşar.
Nichita spune, într-o poezie, că poetul „n-are viaţă personală”, fapt care-l face semen cu soldatul. – Poetul, însă, a r e „viaţă personală”; n-o au soldatul şi monahul…
Monahina „în asculare”,-n acest caz.
Exhibiţionistic, dacă vreţi, rolul Cenuşăresei (sau de Cenuşăreasă) e unul minim ofertant.
E pentru ce ar trebui să consemnăm, cu admiraţie, nuanţele infinitezimale cu care-şi joacă biata novice „ascultarea”: de la jocul pleoapelor, să zicem, şi o anume înclinare-a frunţii, la umbletul tiptil, neauzit, ca şi cum mersul însuşi ar fi o formă de păcat.
Şi, ajunşi aici, trebuie să remarcăm cele două, parcă, scene în care maicile în negru, pe albul fără pată al zăpezii şi ca într-o formaţie „militară”, o cară, pe targă, pe Alina, spre locul crânceului ei supliciu. – Cu paşi mărunţi, însă perfect ritmaţi, aduc a nişte negri miriapozi.
O observaţie logică, în fine: dacă Voichiţa n-ar fi stăruit în monotonia obedienţei, nici „neascultarea” ei finală, adică lepădarea de stra(n)iul monahal, n-ar mai fi avut semnificaţia unei umile, dar decise metanoia. A uneia în sens contrar, desigur, celei sauline-pauline (ne-, însă, sacrilege şi/sau ostentative – datorită tocmai „supuşeniei” creştine ancestrale a Voichiţei).
O notă maximă, aşa-zicând, – regizorului excelent Cristian Mungiu: scena finală, cu parbrizul Poliţiei împroşcat gros cu mâzgă (vag fecală) de roata unui TIR şi şters, apoi, pe, numai, jumătate: să te tot uiţi, prin ochiul de geam, la România!