După douăzevzeci de ani

După XX de ani, Porthos nu-şi dăduse setea de vin pe melancolia lui Aramis, şi nici D’Artagnan nu se preschimbase în Athos, icoana tinereţii sale: cei 3/4 muşchetari rămăseseră mai mult neschimbaţi decît schimbaţi. Dumas, însă, nu-i aşa? era atît romancier, cît şi rapsod de episoade din miezul veacului dix-neuf. Pentru el, numele personajelor era ştampila divin-imprimată pe identitatea lor. Pe cînd pe scriitor muza îl ţine de mînă, istoricul scrie cu sabia deasupra capului: sabia adevărului sau a precisei obligaţii de a-l ascunde. Poate că isteria adevărului şi a preciziei istorice se datorează faptului că istoria e scrisă la mîna a doua: mîna flasc-a muzei Clio. Au trecut douăzeci de ani de la Revoluţia română, o revoluţie impură ca oricare alta, dar impură în felul ei – scenarizată, incertă, sublimă. Sublimitatea care o curăţă de impurităţi o şi aruncă-n altă lume. Nu pentru multă vreme însă: pentru cele trei zile (hărăzite oricărui miracol) din Decembrie ’89, apoi, pentru momente scurte, disparate, explodate, regretate de-a lungul anilor trecuţi de-atunci. A part time sublime! Celebrările imensei eliberări de-atunci acoperă, zgomotos şi stîngaci, nostalgia după zilele în care am crezut. Pripeala e opusul liniştii de a contempla trecutul, mizeria fantasmelor sale, speranţele […]