Echinox 40

De fapt, dacă stăm să gîndim logic, cronologia din titlu reprezintă o inadvertenţă pioasă, abuziv retroactivantă: Echinoxul autentic, pentru a cărui celebrare s-au strîns la Cluj cam o sută de nostalgici, în zilele de 12 şi 13 decembrie ale anului trecut, a încetat să existe la sfîrşitul anului 2000, cînd Horea Poenar a preluat revista, purtînd-o într-o direcţie care nu confirmă nici tradiţia uneia dintre cele mai titrate publicaţii pe care le-a avut România postbelică, nici orgoliul apartenenţei celor ce au făcut-o la un act major de cultură. Ca protagonist voluntar al transferului de ştafetă de atunci, nu mi-am imaginat nici o clipă că estomparea impactului public al Echinoxului va evolua direct proporţional cu megalomania sprinţară a redactorilor săi, exasperaţi de faptul că statutul lor de echinoxist se leagă, fatalmente, de o tradiţie calitativă strivitoare: azi, Echinoxul nu mai e citit de nimeni, cu excepţia redactorilor şi a familiilor acestora, impactul cultural al revistei se află în punctul cel mai de jos al glorioasei sale istorii, nimeni nu mai caută Echinoxul la chioşcurile de ziare şi aproape nimeni nu-i mai comentează în presă faptele pretins războinice, redacţia a suprimat paginile în limba maghiară şi germană, a schimbat antetul revistei – […]