Ego sum fabula?

Timpul trecut nu este sursa de viata decit pentru cel care il retraieste mereu intr-o tisnire straluminata, o fulguranta epifanie… (Louis-René des Forêts, Ostinato, Paris, Gallimard, 1997). Literatura Marianei Sora deruteaza, surprinde cititorul. Sint, in romanul Marturisirile unui neispravit (Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1999), in memorii (O viata in bucati, Editia a II-a revazuta si adaugita, Bucuresti, Editura Fundatiei Culturale Romane, 2001) sau in jurnal (Cenusa zilelor. Jurnal, 1997-2001, Bucuresti, Editura Albatros, 2002), strategii intertextuale care scapa unei priviri grabite – de fapt, subversiuni formale, aflate in infractiune fata de codul narativ traditional. Ele privesc destituirea personajului din functia (clasica) de element organizator al istoriei ori evacuarea reflexelor de structurare a textului printr-o logica a actiunii. Ceea ce este privilegiat, in literatura aceasta, este relatia scriitor – cititor, in detrimentul celei de narator – personaj sau narator – univers narat. O combinatorie a formelor si a procedeelor care deplaseaza punctul articularii unei povestiri inspre productia sa efectiva. Personaje en trompe-l’œil, celule narative repetate, intriga dislocata: sintem departe de „literatura obiectiva“. Lucru oarecum previzibil in textele veridice – sau presupuse ca atare, printr-un pact initial cu cititorul, privitor la gen si la constringerile sale, asadar in memorii si in jurnal; mai […]