Eminescu la intrarea dinspre grădină

Între pedanteria cam inhibată din Perspective eminesciene, volumul de debut al lui Dan C. Mihăilescu din 1982, şi eseistica spumos-subiectivă din cea mai recentă apariţie editorială a sa (Despre omul din scrisori Mihai Eminescu, 2009) diferenţa este apreciabilă. Ca de altfel şi cea dintre DCM-ul de dinainte de 1989 şi cel de după. Cronicarul literar de tranziţie – nu în sens de întîm-pinător judecătoresc, ci de Claymoor plezirist, cu altoi de moralist conservator – a lăsat în urmă aplicaţia conştiincioasă a studiosului de bibliotecă, transformîndu-se în entertainer cu boxă de istoric literar şi de istoric al vieţii literare, cu ale ei culise cu tot. Cuvîntul-cheie este aici „culise“. Dan C. MIHĂILESCU, Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, 172 p.   Fascinat de spectacolul lor, criticul le scotoceşte impenitent inclusiv atunci cînd comentează proză, eseistică sau teatru, dar le găseşte mai ales în nonficţiunea subiectivă (memorii, jurnale intime), unde se simte acasă. „Reumanizarea trecutului“, y compris a celui „de patrimoniu“, are loc prin scoaterea la lumină a refulatului omenesc-prea omenesc ţinut sub obroc în comunism şi sublimat hermeneutic pînă la sastiseală. Dan C. Mihăilescu nu pledează doar pentru „întoarcerea autorului“ şi pentru un nou biografism precum Eugen […]