Eşecul anticomunismului postcomunist

Dragă Alex, Intru direct în subiecte, că-s multe… Revoluţia din decembrie ’89 a „dezgheţat“, ştim cu toţii, conflicte interinstituţionale şi clivaje sociale mai vechi, ţinute sub capac în anii ceauşismului şi greu de controlat ulterior, în condiţiile disoluţiei autorităţii Statului şi dată fiind timorarea unor instituţii de forţă aflate în curs de reinventare. Minus, poate, diversiunea teroriştilor, cam tot ce a urmat în 1990: manifestaţiile din ianuarie-februarie de la Bucureşti, conflictele interetnice – manipulate de ambele părţi – de la Tîrgu-Mureş, cu victimizarea externă exclusivă a maghiarilor şi victimizarea internă exclusivă a românilor, apoi creuzetul Pieţei Universităţii, ale cărui dedesubturi au rămas pînă azi în ceaţă, tensiunile dintre intelectuali şi muncitori (a căror etiologie nu a fost studiată convingător nici pînă azi), tentativele de pogrom împotriva romilor din cartierele Rahova- Ferentari (mineriada din iunie, prin „combaterea pegrei interlope“ din Piaţa Universităţii) sau din judeţul Constanţa (toamna lui 1990), toate acestea, Alex, îmi par, retrospectiv, pe cît de urîte, pe atît de fireşti în context. Repet, în condiţiile societăţii româneşti de atunci. Că regimul Iliescu-Năstase a fost o combinaţie între conservatorismul de stînga – cu cadrele aparatului de stat comunist din liniile doi şi trei, plus supravieţuitorii vechii gărzi din anii […]