Et in Berlin ego

Berlin. Vreme ploioasă. Condiţia călătorului transcende însă condiţiile meteorologice şi rînduieşte paşii care trebuie făcuţi în cele trei zile şi o după-amiază.

De obicei, călătoresc pentru cărţile altora sau pentru ale mele, ordinea schimbîndu-se ori de cîte ori lucrez la o nouă carte. În cele ce urmează, voi relata de la faţa locului (Charlottenburg, cartier distinct, situat între Olympiastadion şi Branderburger Tor, la sud de alt cartier cu rezonanţă istorică, Moabit). În Moabit locuieşte, timp de un semestru universitar, Norman Manea. Care spune că a făcut întîmplător alegerea zonei şi a apartamentului, la recomandarea unui prieten al altui prieten. Dar ştim prea bine că definiţia din dicţionar a întîmplătorului nu e completă. Corect ar fi să se echivaleze cu ceea ce trebuia să se întîmple. Romancier şi memorialist, depozitar al unei istorii vii, Norman Manea ar putea scrie o altă carte dintr-un cîmp semantic al terorii, al crimei, al anchetelor, impregnat în caldarîmul şi în zidurile acestui cartier. Berlinezii încă folosesc Moabit ca sinonim pentru închisoare, aici fiind interogaţi deţinuţii politici în anii nazismului.

Norman Manea este asociat, din punct de vedere academic, cu Bard College, fondat în 1860 cu numele de Saint Stephen’s College, în statul New York. În lume există însă filiale (am putea să le numim astfel), la Petersburg, Ierusalim, în Kazakhstan, Africa de Sud… şi Berlin. Cursul predat de Norman Manea este intitulat Exil şi înstrăinare în proza modernă. „Apelînd la ce scriitori?“, întreb eu. Şi Norman Manea a făcut imprudenţa să înceapă cu Vladimir Nabokov, după care a înşiruit o listă mai lungă de scriitori încadrabili în temă. Dar cum Nabokov se întîmplă să fie scriitorul meu preferat, cel mai iubit, cel mai citit, cel mai recomandat tinerilor… aproape că memoria nu i-a mai înregistrat pe ceilalţi. Oricum, detaliile au fost întrerupte de Sara, iranianca angajată la restaurantul de la Literaturhaus, în exerciţiul aducerii Vorspeise-ului tartinabil. Eu şi Cella (Manea) am ignorat cît am ignorat atenţia predilectă a Sarei (studentă la Psihologie, cum aveam să aflăm), pentru singurul bărbat de la masa noastră, dar, la un moment dat, am hotărît să le facem o poză, să îi lăsăm să schimbe cîteva vorbe despre ţările de origine şi, curiozitatea celor doi cumva consumată, să îi captăm din nou atenţia lui Norman.

„Ce mai e prin patrie?“ – mă întreabă Norman. Precaută, ştiind că s-ar putea să îmi ajungă perspectivele prin vreo nouă carte (sau prin vreun jurnal), i-am spus că, de la o vîrstă, nu mai văd bine. Cînd vreau să fiu fericită, să nu am complexe de ţară, să nu fiu atrasă în vîltori partizane, nu îmi pun ochelarii. Fără ochelarii mei la ochi, România este ţara din care nu aş pleca niciodată. Mai mult, i-am spus, am călătorit a lot şi am constatat, fără eforturi mari, că nicăieri lucrurile nu merg perfect. OK, în ciuda prescripţiilor gramaticii, perfectul are şi el grade de comparaţie.

„Ce se mai întîmplă cu conducerea USR?“ (Cînd se întîlnesc doi scriitori, pe Calea Victoriei, la Porte de Versailles sau pe Fasanenstrasse, ating subiectele fierbinţi din ţară.) Ca rabinul – zic –, nu pot să dau dreptate sută la sută unei singure părţi. Opinez însă că, atunci cînd te afli de mult într-o funcţie, cînd nu ştii/simţi care e momentul retragerii triumfale, suporţi consecinţele. Aşa funcţionează natura umană. Toţi îşi amintesc că, la un moment dat, le-ai greşit cu ceva. Deziluzia lasă urme mai adînci decît mulţumirea. Cel care dă impresia că se sudează pentru eternitate pe un scaun devine indezirabil. Nu mai departe cazul meu – îi zic lui Norman. Adu-ţi aminte că, la prima ediţie a Turnirului Scriitorilor, domnul Manolescu nu aprobase tutelarea de către USR a proiectului, motivîndu-şi refuzul la vreo lună după aceea, la Salon du Livre, cu Nicolae Breban şi Lilian Zamfiroiu de faţă: „De ce să aprob, tu chiar crezi că o să-ţi vină Niky de la New York la Sighişoara?“… (What the fuck, mi-am zis eu în gînd şi, atingînd uşor braţul domnului Zamfiroiu, preşedinte ICR la acea dată, ştiind amîndoi că biletele de avion pentru Norman Manea erau de mult luate prin Ministerul Culturii). Am rugat-o pe fiica mea să ne facă o poză, fiindcă eram curioasă să văd dacă superioritatea infatuată, ignorarea nemotivată de nimic a unei minime informări, punerea în derizoriu a oricărui efort al altora mai tineri, despre care nu ştie nimic, pot fi surprinse cu un aparat.

Foarte puţine exemplele celor care, după ani şi ani, s-au retras de bunăvoie dintr-o importantă funcţie de conducere. L-aş strecura pe lista destul de scurtă pe Marko Bela, care a făcut o mişcare inteligentă, elegantă, cu bătaie lungă în plan cultural, dar nu numai, cu păstrarea unui cuvînt greu de spus, din plan secund. Dar cum frustrările şi abordarea critică nu sînt chiar cei mai buni tovarăşi la masă, am trecut şi peste discuţiile legate de semnarea decretului prezidenţial de conferire a Ordinului Naţional „Pentru Merit“, în grad de Comandor, scriitorului Norman Manea şi am stat de vorbă mai mult cu Cella, soţia lui Norman, cea fără de care Norman nu ar mai fi Norman. I-am spus că, ori de cîte ori revăd emisiunea Profesioniştii şi o aud pe Eugenia Vodă spunîndu-i invitatului: „Sînteţi un norocos, domnule Norman Manea“, eu fac o co­nexiune instantanee cu Cella. În opinia mea, marele noroc al marelui scriitor. Ar merita făcut într-o zi un interviu despre ea, despre cineva care acţionează, cu înţelepciune, mai ales în penumbra notorietăţii.

Auzind cei doi că am fost la Sediul ICR de pe Reinhardtstrasse, s-au interesat despre evenimentul la care participasem, dacă a fost audienţă, dacă în sală au fost prezenţi cunoscuţi. E de preferat să vorbeşti de­spre ceva nelimitîndu-te la primul nivel, impresionist, ci ţinînd cont şi de existenţa unor termeni de comparaţie. Or, termenii mei de comparaţie se limitează la ICR Viena, Roma, Paris, Budapesta. Activitatea celor de la Veneţia, respectiv Stockholm, o cunosc doar din mediul online sau de la tîrgurile de anvergură la care am fost martoră de mai multe ori, precum Fiera del Libro, respectiv Bok&Bibliotek.

Evenimentul la care am fost invitată de Alexandra Crăsnaru, nou venită în echipa de la ICR Berlin, nimeni alta decît fiica Danielei Crăsnaru de la ICR Roma, a fost unul de impact, pliat peste tipul de happening pentru care filialele ICR din lume au fost gîndite: mesaje, imagini, secvenţe coerente despre un popor şi cultura lui. Pe scurt, am participat la o întîlnire din Ciclul Cultural Travel Guide, protagonist Matei Bejenaru, un artist din categoria celor care ştiu să creeze evenimente, cu scopul aducerii într-un context de promovare a unor personaje, români, dar nu numai. Tema exploatată, extrem de ofertantă, a fost mai ales condiţia românilor plecaţi la muncă în străinătate. Mi-a rămas pe retină, pînă tîrziu în noapte, o fotografie-document, în care atenţia nu era captată decît pentru cîteva secunde de personajul colectiv, de grupul muncitorilor fără statut clar în acea ţară. Emoţia venea mai ales de la chipul fiecăruia. Nuanţe de nesiguranţă, umilinţă, acceptare, resemnare, vagi licăriri de speranţă, într‑un cuvînt, o mască a celui plecat de nevoie din propria ţară. Cînd nimic din ceea ce este în jurul tău nu seamănă cu acel ceva numit acasă, cînd captezi zilnic atitudini de superioritate a străinilor în ceea ce te priveşte, chipul este semn de întrebare, de mirare, de puncte de suspensie. Îndîrjirea vine abia după o perioadă mai lungă de şedere, vizibilă şi ea la unul dintre personajele fotografiei.

La un pahar de vin oferit de organizatori participanţilor (oameni diferiţi ca preocupări, dar provenind mai ales din­spre lumea artei), l-am cunoscut pe directorul adjunct Claudiu Florian (de aproape un an sînt în curs de derulare modificări în schemele de încadrare ale ICR-urilor din afara ţării). Ne-am dat întîlnire a doua zi la sediul ICR, fiindcă ne descoperiserăm o vecinătate regională (Sighişoara şi Rupea fiind la o staţie de tren sau la 40 de minute pe E 60) şi preocupări tematice asemănătoare în proza noastră. Sediul ICR din Berlin este pe Fasanenstrasse, o stradă în vecinătatea rîului Spree, perpendiculară pe Friedrichstadt Palast, clădirea din care se transmiteau emisiuni de divertisment televizate pe vremea DDR‑ului. Birourile ICR-ului berlinez sînt la etajul al cincilea al unei clădiri în care se află şi alte sedii, dar situarea bibliotecii la parter şi amabilitatea echipei de români atenuează din senzaţia că accesul în sediu se face cu greu.

Cu atîtea rotiri, schimbări… poate că nu a fost timp suficient sau poate că nu s-a născut nici măcar ideea ca, periodic, echipele să se viziteze unele pe altele, organizîndu-se team building-uri la Roma sau la Budapesta (am în vedere generozitatea spaţiilor ICR din aceste capitale), pentru coerenţă în politicile culturale româneşti de dincolo de graniţe.

Evenimentul mult aşteptat la ICR Berlin va dura o săptămînă – la sfîrşitul lui aprilie şi începutul lui mai; este vorba despre o expoziţie prilejuită de Centenarul Dada, Rumänische Künstler experimentieren weiter. Expoziţie pe care nu o vor rata nici Norman şi Cella Manea, personajele principale ale vizitei mele la Berlin, un oraş european suprapus peste ani importanţi din biografia lor. Despre Berlin versus New York, cu ochii de acum, voi scrie, poate, într-un alt articol.

Ne-am despărţit la capătul străzii pe care se află Literaturhaus, luînd-o din nou, pentru a cîta oară în ultimii ani?, spre destinaţii diferite, dîndu-ne întîlnire pe 23 mai, la Bucureşti.