Evocare. Remember Pompiliu Macovei

Discret, fără ferpare şi anunţuri de rigoare în presă şi TV, am aflat mult mai tîrziu că, pe 2 mai, Pompiliu Macovei a trecut pragul lumii de dincolo. La venerabila vîrstă de 97 de ani, era cel mai titrat arhitect postbelic. Cadru didactic în anii ’44-’45, pe rînd profesor, arhitect-şef al Capitalei în anii realismului socialist, preşedinte al UAR, ministru al Culturii şi ministru adjunct la Externe, a rezistat tuturor schimbărilor politice, parcă fără uzură sau reproş. Din această poziţie olimpiană, a privit lunga şi dramatica evoluţie a arhitecturii noastre, erodarea autorităţii arhitectului, înregimentat ca salariat de stat în mari colective, amorfe şi pestriţe, producînd arhitectură de masă, în general proastă şi decalată faţă de ceea ce se făcea în lumea civilizată. Aşa cum îl ştiam din anii studenţiei mele, poate că o privea chiar cu dezgust, fiind o persoană inteligentă, cultivată şi cu criterii. Aşa s-ar explica de ce el, personal, nu a produs arhitectură, părăsind zona febrilă şi creatoare a profesiei. Sau, poate, a văzut mai limpede decît alţii inegala luptă între sistemul discreţionar şi individul cu opiniile sale, suspect din principiu. Au venit însă anii ’90, cu marile schimbări. Retras din funcţii, dar şi distant în profesie, […]