Evoluţia punctului: de la pointilism la modernism

În anul 1891, la vîrsta de numai 31 de ani, se stingea din viaţă, în urma unei dizenterii, cel care va rămîne în istoria universală a artelor drept fondatorul „picturii prin puncte“ sau al „pointilismului“. Reprezentant de seamă al curentului postimpresionist, Georges Seurat simte necesitatea unei schimbări de registru și transferă locul creaţiei artistice din aer liber – de mare însemnătate pentru impresioniști – în atelier. De acum încolo, tehnica va cîștiga în importanţă, în pofida subiectului pictural. Însă înainte de toate, Seurat nu amestecă culorile pe paletă, ci le aplică direct pe pînză sub forma unor puncte. Privite de la distanță, acestea se contopesc, producînd astfel un efect de maximă luminozitate. La acea vreme, tehnica aceasta a reprezentat o adevărată revoluție, punînd bazele unui stil deschizător de drumuri pentru modernism.

Pînă la 8 ianuarie 2017, acest capitol al istoriei artei este ilustrat de Muzeul Albertina din Viena prin expoziția intitulată Seurat, Signac, Van Gogh. Wege des Pointillismus (Seurat, Signac, Van Gogh. Căile pointilismului). Selecția, realizată în colaborare cu Muzeul Kröller-Müller din Olanda – cunoscut mai ales datorită faptului că deține cea de-a doua colecție din lume ca număr de lucrări semnate de Van Gogh –, întrunește peste o sută de capodopere. Alături de operele principalilor reprezentanţi ai pointilismului, Georges Seurat şi Paul Signac, se regăsesc şi tablourile şi de­senele unor maeştrii fascinaţi de „arta punctului“, precum, printre alții, Camille Pissarro, Vincent van Gogh, Henri Matisse şi Pablo Picasso. Chiar dacă Paul Gauguin a dispreţuit pointiliștii, numindu-i „chimişti care acumulează puncte“, aceştia „au deschis calea spre expresionism, spre fauvism, spre cubism“, spune Klaus Albrecht Schröder, directorul Muzeului Albertina, într-un interviu. În opinia sa, drumul către modernism este iniţiat de Seurat.

Parcursul expoziţional începe în anul 1885, cu lucrarea sa revoluţionară A Sunday Afternoon on the Island of La Grande Jatte, şi evoluează pînă în anii ’30, scoţînd în evidenţă influenţele pointilismului pe tot parcursul acestei perioade de timp. Vizitatorului atent nu îi va scăpa faptul că la Seurat chiar şi bordura tablourilor este plină de puncte de culoare. The Canal of Gravelines, in the Direction of the Sea şi Sunday at Port-en-Bessin sînt două exemple de lucrări în care spaţiul dintre ima­gine şi ramă este folosit pentru „a obţine o şi mai mare armonie a tonurilor sau a estompa umbra ramei“.

Paul Signac, cel mai prolific reprezentant al pointilismului, își însușește imediat această tehnică, devenind un adept entuziast al noului curent artistic. Lucrarea sa Dining Room este creată ca răspuns la A Sunday Afternoon on the Island of La Grande Jatte. Asemenea lui Seurat, și Signac subordonează întreg tabloul unei geometrii picturale austere: forme circulare și dreptunghiulare sînt distribuite pe întreaga suprafață a imaginii; figurile sînt plasate într-un sistem ortogonal de direcții orizontale și verticale. „Abstractizarea realității“ este o caracteristică a amîndurora. Un loc aparte îl ocupă preocuparea lui Signac pentru evidențierea calităților „muzicale“ ale tablourilor prin atribuirea de numere de opus titlurilor, ca de exemplu în Comblat-le-Château, the Meadow (Le Pré), Opus 161.

Încet-încet, noul curent artistic cuprinde Europa. Tot Signac stabilește contactul cu grupul belgian Les Vingt și cu Théo van Rysselberghe, cel care va deveni liderul pointilismului în Belgia. Un capitol special este dedicat acestei legături. Printre cei ale căror lucrări sînt expuse sub titlul Paris-Bruxelles. Hotspots of Pointilism se numără reprezentanții grupării pariziene Les Indépendants Achille Laugé și Henri Edmond Cross, precum și belgienii Henry van de Velde și William Alfred Finch și olandezul Jan Toorop. O sală întreagă îi este dedicată lui Théo van Rysselberghe și tablourilor sale reprezentînd figuri feminine.

Încă din 1896, tehnica inventată de Seurat devine prea migăloasă. Cu toate că rămîn fideli pointilismului, Signac și Henri Edmond Cross măresc treptat suprafețele culorilor. Are loc o transformare a punctelor în pătrățele, care formează uneori şi mozaicuri. Aceeași tehnică este folosită și de pictorii mai tineri, Robert Delaunay și Jean Metzinger. Pointilis­mul se află însă în contrast puternic cu temperamentul arzător al lui Van Gogh, care, în loc de puncte, folosește linii fine și hașuri. Exemplare în acest sens sînt lucrările The Sowman și Interior of a Restaurant. Spre deosebire de toți ceilalți, Maximilien Luce transpune pe pînză scene din lumea proletariatului. Pictorul francez nu face nici un secret din atitudinea lui revoluționară, ilustrînd clasa muncitoare în fabrici, printre coșuri de fum și cabine dărăpănate, fără nici o urmă de idealism.

După 1899, odată cu publicarea teoriei sale despre pointilism, în care principiul diviziunii de culoare este plasat în prim-plan, Signac redenumește curentul artistic, intitulîndu-l „divizionism“. Odată cu apariția fauviș­tilor, „pointilismul o ia razna“ (titlul original le aparține curatorilor). Henri Matisse și André Derain se eliberează de ordinea „tiranică“ dictată de divizionism, proclamînd un stil de pictură lipsit de reguli rigide și de legi stricte. Pictura devine „autonomă“, independentă de modelul naturii.

Sub titlul deosebit de sugestiv Accelerarea punctului, se întrunesc Giacomo Balla și Carlo Carrà. Reprezentanții modernismului italian abordează motive precum marile aglomerări urbane și traficul rutier. La două decenii după liniștea solemnă evocată de ordinea geometrică austeră a lui Seurat, abordarea futuriștilor galvanizează spațiul pictural: punctul staționar devine un atom, toate motivele se pun în mişcare, într-o mișcare perpetuă. Pictura abstractă a lui Mondrian reprezintă ultimul capitol din istoria de divizare modernă a culorii. Artistul tinde spre o armonie pură, absolută, independentă de obiectul reprezentat, spre o „frumusețe universală“. Lucrările sale se rezumă la cele trei culori primare și la cîteva linii orizontale și verticale. Nimic altceva nu descrie realitatea.

Expoziţia se încheie cu tabloul lui Picasso Le Retour du baptême d’après Le Nain. „Georges Seurat și Pablo Picasso au abandonat modul tradițional de a înțelege arta drept o reproducere a realității. Prin principiul său de geometrizare, Seurat a eliberat pictura de constrîngerile care imitau natura“, se menționează în bogatul material de presă. După 1901 și 1914, Picasso revine în 1917 la rădăcinile marii tradiții pointiliste. Inventatorul cubismului „modernizează“ un tablou al pictorului francez baroc realist Louis Le Nain. Rezultă o imagine abstractă în care o sumedenie de puncte colorate „se preling“ peste motiv precum valuri de confetti. Pentru Picasso, lucrarea aceasta este un manifest pentru emanciparea artei, pentru eliberarea ei din corsetul unui stil pre­scris în timp. De acum încolo, orice artist va avea libertate deplină pentru alegerea propriului limbaj de exprimare picturală.