Exemplul Mușina

În general, convorbirile mele telefonice se încheie în două-trei minute, chiar și cu oamenii cei mai dragi. Numai cu doi prieteni mi s-a întîmplat să vorbesc adesea la telefon mai mult de o oră: cu Mircea Ivănescu și Alexandru Mușina. Dacă pe cel dintîi îl sunam aproape întotdeauna eu, cel din urmă mă suna mai mereu el: „Salut, Alexandru Mușina la telefon, ce mai faci?“, și urmau zeci de minute în care ironia lui mordantă și tonică metaboliza informații despre bîrfa literară, psihologia cuplului, pediatria & psihologia infantilă (aplicate pe Sebastian, normal), bancuri cu porcușorul agresiv & isteric, neuroștiințe (era entuziasmat de clusterele de neuroni-oglindă care generează senzația de Dumnezeu, de exemplu), iar bîrfă literară etc. Vorbea la telefon cu pofta cu care, în alte veacuri, scriitorii mari scriau epistole enorme. Fără el, telefonul meu redevine iar un instrument de comunicare plicticos – eficient, dar telegrafic.   Am știut imediat ce l-am citit că e un poet pe care-l voi reciti recurent. Iar acum știu că e unul dintre cei mai puternici (în sensul lui Bloom) patru-cinci poeți optzeciști – alături de Ion Mureșan, Mircea Cărtărescu, Mariana Marin și Ion Stratan; și că, pe lîngă forța per se a poeziei […]