Să debutezi astăzi cu proză scurtă SF îmi pare un act cu atît mai curajos cu cît nișa respectivă pare mai afectată de comercial decît cea a literaturii mainstream. Aici romanul face legea fără drept de apel, fiind universal acceptată dorința cititorului de SF de a evada, pe spații largi, în lumi alternative, în spații și teritorii ficționale speculative. Volumul lui Mihai Alexandru Dincă, un debut, repet, mi se pare un exercițiu de virtuozitate, chiar mai interesant datorită curajului acestui autor de a re-explora zone ale SF-ului clasic sau, cum spune Michael Haulică, ale SF-ului adevărat. De la H.P. Lovecraft la Philip K. Dick, influențele sînt recongnoscibile, însă nu la modul deranjant, ci bine decantate și așezate într-o matcă originală. Întoarcerea asta la rădăcini mi-a prins tare bine mie, ca cititor amator de SF care percepe evoluția actuală a genului ca pe o așezare definitivă într-un manierism de zenit. Înainte de neant își află sursele în marii maeștri ai secolului al XX-lea, de unde și senzația de prospețime pe care o aduc aceste proze, cinci la număr. Proza ce deschide volumul, În neant, este chiar o declarație de credință față de SF-ul clasic, dat fiind că bifează cam toate locurile comune ale genului, însă reușește ca prin îmbinarea lor, prin practicarea unui ritm alert și prin exploatarea unui filon mito-poetic ce va străbate întreaga carte, să aibă un aer proaspăt, să cultive un mister original. Într‑adevăr, Mihai Alexandru Dincă nu se ferește să poetizeze spațiul și mi se pare că, pe lîngă exploatarea surselor prime, aici se află greutatea prozei sale. Prozele sale surprind lirismul existenței la limită, al vieții aflate în pragul extincției, în fața neantului, sau înainte ca acesta să acopere civilizația cu aripa lui neagră: „Într-o mare arcă a spațiului, oameni veseli cîndva pluteau și dansau în imponderabilitate; o uriașă horă în cea mai liberă dintre căderi – cea de pe o stea pe alta. Iar eu eram printre ei, fiii și fiicele unui Pămînt apus și ai unui soare epuizat, o ultimă speranță. Îmi amintesc cum ne bucuram, slăvind stelele spre care ne îndreptam purtați de o rază de lumină și lumile lor prielnice, pe care urma să le locuim și să le stăpînim. Și aproape că îmi amintesc cum, rînd pe rînd, intram în sarcofagele de lumină și răcoare în care aveam să ne dormim somnul interstelar“. Am citat incipitul volumului pentru a oferi o mostră de scriitură străbătută de o melancolie postapocaliptică care-o ferește de clișeu. Trezit din somnul lui interstelar, naratorul primei proze străbate, amețit, debusolat, nava împînzită de cadavrele celorlalți membri ai echipajului, pentru ca, în cabina de comandă, să fie întîmpinat de a avertismentul ultimei victime de a nu deschide obloanele navei. Ultima lui privire e adresată neantului, a spațiului infinit pe care nu-l mai luminează nici o stea. Această primă proză face o pereche perfectă cu ultima, cea în care Arca unei civilizații criminale străbate spațiul în căutarea altor civilizații-victimă, unde neantul spațiului este înlocuit de cel moral, de abisul etic.
O altă proză foarte interesantă și complexă mi s-a părut Fiul original, care pune în scenă oripilanta ipoteză a lui Moravec, adică a posibilității descărcării conștiinței umane pe un suport artificial. Ce salvează proza de la ariditatea simplei puneri în scenă a unei ipoteze științifice este faptul că perspectiva ei este chiar cea a conștiinței respective care intră în contact cu realitatea cruntă în urma unor glitch-uri. Este terifiantă scena contactului vizual dintre copia care evoluează în mediu artificial și originalul afectat de o boală degenerativă, rămas într-un stadiu preadolescentin. Din punctul meu de vedere, asta e o povestire care ar putea fi foarte bine dezvoltată într-un roman, cu condiția adîncirii psihologice a celor două variante de personaj, pentru a se desprinde de tot ceea ce datorează unor scriitori precum Orson Scott Card.
Superioară ca atmosferă și ca ritm, dar și pentru că readuce în prim-plan acea melancolie postapocaliptică despre care vorbeam la început, mi se pare Sol Invictus, unde naratoarea aflată într-o misiune pe Mercur ce aproape că sfîrșește tragic e salvată de o ființă solară, desprinsă din materia pseudo-onirică a delirului pre-thanatic. Iarăși am avut senzația că ne aflăm în fața unui început de roman.
Însă punctul de greutate al volumului stă în proza Exil în Olomang, un început de space opera condimentat cu elemente fantasy: un student în ultimul an al Universității Imperiale, specializat în dracologie, este selectat de fostul său profesor și, sub pretextul unei condamnări, al unui exil în rîndul vînătorilor de dragoni, e expus celui mai bine păzit secret al civilizației sale aflate pe buza extincției: construirea unei stații orbitale propulsate de materialul inflamabil scuipat de dragoni. Aici misterul care înconjoară geografia în care evoluează monstruoasele ființe este magistral dozat, și tot aici se găsesc pagini de proză foarte frumoasă, pasaje care demonstrează că Mihai Alexandru Dincă este în primul rînd scriitor și abia apoi fantast: „Zilele treceau, munții se apropiau implacabil și frunzele negre ce aminteau de abundența toamnei erau încet, încet înlocuite de ace violete. Se făcea frig, de parcă iarna se grăbea să se îndeplinească și la un moment dat pînă și pădurile stoice de conifer mov au început să se tot rarifice [sic!] pe măsură ce urcam Drumul Flăcării. Construit în vremuri pierdute în istoria ulterioară, […] vechiul drum pietruit era singurul care ducea pînă în platoul Olomang, unde sălășluiau dragonii“.
Ultima proză, care încheie în forță volumul, susceptibilă și ea de dezvoltare în roman, pune în scenă distrugerea iminentă a civilizației, sub bagheta unei secte conduse de o arcă extraterestră, o arcă a ororilor. Adevărata greutate a povestirii stă însă în descrierea decăderii morale a civilizației umane, în ciuda – sau chiar din cauza – dezvoltării tehnologice. Ideea, departe de a fi originală (amintesc doar ultrapesimistul roman al lui Huxley, Ape and essence), este foarte bine așezată în materia prozei, autorul construind aici niște ființe teratologice memorabile.
Ar mai fi multe de spus despre cartea lui Mihai Alexandru Dincă, și nu toate de bine – pentru un scriitor cu o așa o apetență imaginativă și cu un asemenea talent, în carte au scăpat prea multe agramatisme, prea multe stîngăcii stilistice, care ar putea nedumeri un cititor mai puțin tolerant. Per total, însă, impresia mea este mai mult decît pozitivă.
Mihai Alexandru DINCĂ
Înainte de neant
Editura Tritonic, 2016, 146 p