Pe 16 septembrie a avut loc cea de-a patra ediție a Festivalului iMapp. Așa cum sugerează și numele, acesta este un eveniment dedicat mapării video, temă despre care am mai discutat recent aici, în „Explorări“. Voi folosi acest prilej pentru a continua discuția, pe marginea unor secvențe din spectacol care m-au frapat în mod special.
Evenimentul a fost organizat de CREART – Centrul pentru Creație, Artă și Tradiție al Municipiului București și produs de 360 Revolution. Din punctul de vedere al desfășurării, Festivalul a avut o structură de competiție, în cadrul căreia echipele participante concurau pentru votul publicului. În competiție au intrat șase echipe, din Ungaria, China, Italia, Japonia, România și Turcia, iar cîștigătorii acestei ediții au fost Motionlab, reprezentanții României.
Proiecțiile au fost găzduite de – sau pe – Palatul Parlamentului, a cărui fațadă a fost metamorfozată sub privirile publicului adunat în Piața Constituției. Amplasarea este, fără îndoială, un element crucial pentru identitatea și rezonanța internațională a evenimentului. Palatul Parlamentului este a doua cea mai întinsă clădire din lume, ceea ce implică faptul că are a doua cea mai mare fațadă din lume. Este, așadar, un punct de referință ca potențial pentru proiecte mapare video. Să expui un proiect de video mapping pe Palatul Parlamentului este, într-o oarecare măsură, ca și cum un actor ar primi un rol într-un teatru de pe Broadway. Sau ca și cum cineva ar juca jocuri video pe un computer cuantic.Festicalul Imapp
Bineînțeles, pe lîngă conceptul-cadru, experiența de festival a fost creată de personalitatea proiectelor expuse. Chiar independent de rezultatul votului, mi-am propus să scriu despre proiectul Motionlab – o experiență memorabilă, care folosește în mod autentic potențialul suprafeței de proiecție neregulate.
Proiecțiile digitale au explorat și chiar, în anumite momente, au deconstruit liniile arhitecturale și jocul de volume al clădirii. Nu reușesc să identific un punct culminant, pentru că am reținut cel puțin trei astfel de momente. Prima dată a fost atunci cînd liniile fațadei au fost redefinite, astfel încît clădirea să fie transformată într-un castel gotic. Această preschimbare a fost în mod special impresionantă, reușind să creeze un impact realist și convingător. O tehnică similară a fost folosită și în secvența în care Palatul Parlamentului a fost preschimbat într-o construcție futuristă sau, conform denumirii academice, într‑o „bază spațială a vreunor omuleți verzi care vorbesc pe urechi“.
Cel de-al treilea moment pe care l-am remarcat a fost cînd Palatul Parlamentului a fost acoperit de lavă încinsă, după care a trecut prin procesul de răcire. Pe parcursul acestei secvențe, fenomenele termice și transformările chimice au fost reprezentate sugestiv prin modul în care textura clădirii se preschimba.
Ceea ce trebuie subliniat în legătură cu aceste exemple este modul în care proiecțiile se așază natural pe suprafețele arhitecturale. Această practică este mult mai puțin comună decît ar putea părea. Proiectele de video mapping abordează adesea fațada ce pe un ecran uriaș de cinema, situație în care contururile neregulate ajung să reprezinte un dezavantaj. Formele clădirii distorsionează proiecția, și din tot farmecul experienței rămîne ideea că este neobișnuit să proiectezi lucruri pe clădiri. Abordarea celor de la Motionlab scoate în evidență potențialul real al mapării de a crea experiențe coerente, la intersecția dintre arhitectură și grafica electronică.
Un alt experiment interesant a fost expus de Ouchhh Studio, reprezentanții Turciei. Poate că acest moment nu a fost unul dintre cele mai spectaculoase la nivel figurativ, dar a fost în mod sigur o idee ingenioasă din punctul de vedere al conceptului și al tehnicii. Secvența din spectacolul celor de la Ouchhh a simulat modul în care lumina cade pe clădire, pe parcursul unei zile. Inițial, proiecțiile imitau lumina roz și palidă a răsăritului, care devine din ce în ce mai puternică spre amiază și capătă nuanțe tot mai închise de albastru odată cu lăsarea serii. Umbrele elementelor de pe fațadă erau și ele simulate, aflîndu-se în conformitate cu traseul soarelui, cu toate că erau, de fapt, generate de un video proiector fix. Așadar, urmărind această secvență, nu am putut să nu remarc ingeniozitatea proiectului și complexitatea tehnică.
Un factor care ar putea încă să evolueze în cadrul Festivalului este dimensiunea narativă sau, cel puțin, preocuparea pentru a transmite o idee unitară. Fiecare dintre proiecte a reprezentat o expunere de tehnici impresionante și experimente estetice diverse, însă a existat mai puțin interes în a spune o poveste. Tema anunțată pentru această ediție a fost „Above and Beyond“ (deasupra și peste), însă nu a părut să fie un element central în felul în care au fost concepute proiectele. E adevărat, coerența narativă sau valența filozofică nu sînt elemente absolut indispensabile oricărui fel de proiect artistic și, ca dovadă, spectacolul a fost memorabil și în forma actuală. Dar storytelling-ul, actul de a spune o poveste, rămîne o arie care ar merita explorată în perspectivă.