Între Bucureşti şi Veneţia este o distanţă echivalentă unui zbor de circa două ore. Acum, iarna, avionul se ridică de pe Otopeni cînd încă nu s-a crăpat de ziuă şi aterizează la Treviso tocmai bine la revărsarea luminii pe cer, dacă este vreme senină. Din faţa micului aeroport de destinaţie, un autocar transportă pasagerii pînă dincolo de Mestre, la Tronchetto, unde se efectuează transbordarea pe o mică ambarcaţiune cu motor (vaporetto) pentru a continua călătoria pe Canal Grande.
Atenţia călătorilor este reţinută de faţadele somptuoaselor palate înşirate de-a lungul celor două maluri. Vine şi momentul ivirii la orizont a cupolelor de biserici şi a turnului înalt, cunoscut din cărţile poştale ilustrate, care răspîndesc în lume imaginea centrului istoric al Veneţiei. După o curbă elegantă, de ocolire a gondolelor parcate peste noapte la ţărm, şalupa acreditată transportului public acostează la doi paşi de vestita Piaţă San Marco.
Proaspătul aport de noi sosiţi se pierde îndată în fojgăiala turiştilor matinali, încurajaţi de soarele generos să purceadă la drum. Cu zeci de ani în urmă, într-o situaţie similară, Iorga deplîngea invazia cohortelor anglo-saxone de inşi conduşi de colo-colo de ghizi pricepuţi să speculeze aproximativa curiozitate a clienţilor de ocazie. Dacă ar trăi azi, poate că eruditul istoric ar fi nedumerit la vederea fluxului masiv de asiatici, deşi întrepătrunderea culturilor îi stîrnea odinioară maximum de interes. Exact interferenţele stilistice şi de optică artistică ţinea să le releve tînărul abia ieşit din adolescenţă, aflat în faţa Domului şi preocupat să-l încadreze spiritual de la nivelul unei judecăţi maturizate prin studiu, impulsionat de o sensibilă trăire a trecutului, păstrînd intactă nobleţea acestuia.
Privim, amuţiţi de emoţie, acelaşi cumul monumental descris de savant şi sîntem ispitiţi a-i urma sfatul din carte, ca şi cum ni s-ar adresa de după umăr: „Dacă se poate, fără să alergi la luminile unui ghid, intră în vechea biserică prin frontonul deasupra căruia se înalţă cele patru cupole cu cruci mari aurite în vîrf. […] Biserica modestă zidită în stil roman prin veacul al X-lea a fost împodobită, aurită, încărcată de toate minunile pe care stăpînii Adriaticei le vedeau prin locurile depărtate, unde abordau galerele lor cu păreţii sculptaţi.
De departe, atunci, trebuie să fi produs un aspect liniştit şi dulce biserica adormită sub cupolele ei rotunde, sub paza sfinţilor de mozaic. Pentru a fi însă ceea ce este astăzi, biserica trebuia să mai sufere o schimbare la faţă: pe la 1400, maeştrii apuseni, tovarăşii celor ce ridicau pînă la cer horbotatele turnuri ale catedralei uriaşe din Colonia, veniră să mai îngreuie aparenţa casei Sfîntului Marcu. În faţa cupolelor, turnurile gotice se ridicară cu ascuţitele lor vîrfuri şi cu ferestruicile lor colţurate, şi aici, pe malul Adriaticei, veniră să se lege cele două arhitecturi – cea extatică şi aprinsă a Apusului, cu liniştea şi adormita arhitectură a răsăritenilor, într-o operă neînchipuită, grotescă, fantastică, splendidă. Prin porţi mari de bronz, aduse din Răsărit, sub arcadele aurite şi smăltate de mozaicuri, intri în biserica luminată de candele de argint. Mozaice în toate părţile, pe cupolă, pe păreţi, de-a lungul galeriilor la care te sui de afară printr-o scară umedă şi întunecată“ (N. Iorga: Pe drumuri depărtate, I, Editura Minerva, 1987, p. 24).
Din cele descrise, multe nu s-au schimbat. Totuşi, la galeriile din bagdadie, pătrunzi astăzi mult mai ușor. Ai liber acces pe balconul jinduit de furnicarul vizitatorilor pironiţi de uimire la poalele Domului. Te plimbi printre caii pomeniţi adineauri şi îi compari, visător, cu herghelia, de asemenea în bronz, zărită altădată pe sub zidurile ce mărginesc incinta Forumului Traian de la Roma. Treci în revistă îngerii şi sfinţii de pe plafon, atent la minunăţia lucrăturii meşteşugarilor aduşi din depărtări. Pipăi cu privirea aproape fiece pietricică integrată tabloului în ansamblu. S-ar putea să nu placă tuturor o atare apropiere; prea e la vedere tehnica mozaicarului, oarecum în dauna spontaneităţii creatoare, şi astfel s-ar diminua legătura presupusă cu harul inspiraţiei divine.
Treptat, eşarfele de aur ale crepusculului învăluie edificiile, umbrele serii se lasă peste Palat şi Piaţa Dogilor, în turn bat clopotele orei fixe. De peste ape, ambarcaţiunile transportă îndărăt spre reşedinţe ultimele grupuri de vizitatori întîrziaţi în contemplarea picturilor lui Tintoretto din interiorul Bisericii San Giorgio Maggiore.
Viaţa oraşului se animă în bătaia luminilor din vitrinele situate de-a lungul canalelor şi al labirintului de străduţe, obişnuite a stimula forfota mulţimii. Bineînţeles, podoabele de Crăciun dau tonul tuturor aranjamentelor decorative. Lucrători specializaţi instalează păienjenişul de becuri menite să-i asigure ambianţei stradale strălucirea festivă convenabilă. Pentru programele de la mijirea serii, afişe viu colorate îmbie melomanii la concerte de largă audienţă. Un serial de manifestări muzicale, în săli diferite pe durata mai multor săptămîni, omagiază geniul lui Antonio Vivaldi. Este o rară ocazie de a face audiţii în spaţiul legat prin tradiţie de moştenirea compozitorului, anume în Biserica Pieta. Cîndva, această biserică deservea un aşezămînt de binefacere conceput a înlesni drumul în viaţă unor copii abandonaţi din faşă, cu precădere al fetelor. În programa lor educativă, un rol central îl reprezenta muzica, iar mediul de profesionalizare era asigurat tocmai în cadrul bisericii amintite.
Timp de aproape un sfert de secol, Vivaldi a fost aici un emerit profesor, în acelaşi timp un desăvîrşit interpret al propriilor partituri, în special cu lucrări destinate viorii. Händel venea anume din Germania pentru audiţiile maestrului veneţian. Nici că se putea mai mare noroc decît să prind un loc în Biserica Pieta, cînd s-a cîntat celebra compoziţie Anotimpurile. A fost o performanţă memorabilă. Amintirea ei va dura, în cee ce mă priveşte, alături de o altă întîmplare, la fel de norocoasă. Fiindcă tot pomenea Iorga de Catedrala din Colonia (Köln), nu voi uita niciodată audierea Simfoniei a IX‑a de Beethoven, nimeriţi în grup, în plină execuţie interpretativă, izgoniţi de urgia de afară cauzată de o ploaie cu găleata.
În compoziţia lui Vivaldi există porţiuni de cumplită furtună, în alternanţă cu pasaje melancolice, pur lirice. Totul împins către apogeu de o descătuşare totală a senzaţiilor existenţei pe pămînt, perfect consonante aspiraţiilor către înaltul cerurilor. Plecaserăm de la concert cu o stare sufletească de sărbătoare, împlinită în plus prin aceea că drumul spre locul de găzduire ne obliga să traversăm Piazza San Marco.
Gătită pentru Crăciun cu ghirlande fosforescente, avea să-şi dezvăluie la despărţire aristocratica ei minune. Tîrziu după miezul-nopţii, paşii ne duceau, pe mine şi pe soţia mea, spre debarcaderul unde poposiserăm la primul nostru ceas de reverii veneţiene, ca să repetăm, invers, parcursul către micuţul Treviso. Lîngă Dom, bradul, în mare ţinută de gală, îşi aprinsese complet zecile de becuri colorate, ca pentru a ne ura „Sărbători fericite!“.