Fermitate îmbietoare, poezie răspicată

Greu de presupus, în acea epocă în care Herta Müller se afla în raza lui de competenţă şi acţiune vigilentă, că oarece ofiţer de securitate să fi pus mîna sau să-şi fi pus gîndul să citească vreun rînd din ce scria această persoană căreia îşi dedica o bună parte din reaua atenţie – că multă mai trebuia dedicată pe atunci în multe direcţii. Să fi luat seama, măcar printr-o traducere „operativă“ înjghebată de un informator ştiutor al limbii germane, de potenţialul duşmănos care-l ameninţa nu doar pe el, ci toată acea societate socialistă multilateral dezvoltată. Doar, poate, cînd se cerea completat „dosarul de urmărire“, potrivit parolei: „Actele vorbeşte, tovarăşi!“. Mai lesne de presupus este totuşi ca, de o săptămînă bună încoace, unii dintre aceşti indivizi să se fi bătut oleacă pe umerii deasupra cărora planează în continuare aceiaşi epoleţi invizibili, dar deloc virtuali, şi să-şi fi zis că au ajuns, iată!, şi dînşii, în raza Premiului Nobel. Cine o citeşte pe Herta Müller nu înlătură asemenea presupuneri mai mult decît aberante şi, totuşi, nicidecum ireale. Irealitatea imediată, cea a istoriei recente şi a prezentului, este miezul realismului ei. Cine o citeşte pe Herta Müller îşi dă seama că nu a […]