Feţele captivităţii: despre „Cuvinte din exil“

Citindu-i confesiunile şi proza, viaţa lui Norman Manea capătă în mintea cititorului contururile unei captivităţi delimitate de lanţuri invizibile, mobile, între care se răsuceşte un destin al rătăcirilor, desenînd o imagine dureroasă a suferinţei, a căutării de sine, a aflării unor răspunsuri care nu pot fi luminate de logica umanităţii, dacă nu ideale, cel puţin decente. De aici tonul trist-apăsător al incursiunilor în sine însuşi prin care, pentru a-şi recompune sinele, omul şi scriitorul îşi interoghează în trepte esenţa propriei fiinţe, încarcerate parcă într-un labirint, care în mitologie era destinat monştrilor ori era pecetea unei aprige pedepse venite, de cele mai multe ori, din partea unei „autorităţi“ ce se simţea ameninţată. Monstruozitatea, însă, a fost în cazul lui Norman Manea apanajul exclusiv al istoriei catastrofice şi al servanţilor prin care aceasta şi-a schimbat nerăbdătoare feţele, încă de pe vremea copilului de 5 ani: Holocaust, comunism şi apoi un infinit exil.   „Avatarurile unei existenţe deviate de timpuriu au marcat într-un anume fel formarea şi deformarea mea“, afirma Norman Manea în Sertarele exilului, răspunzînd întrebărilor provocatoare adresate de regretatul Leon Volovici. Norman Manea a fost captivul unei vieţi în care situaţiile ambigue  şi paradoxurile s-au ţinut lanţ. Pe de o parte, […]