Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
FILM. Catharsisul Panglicii albe (VIDEO)
- 21-05-2010
- Nr. 525
-
Luminita VOINA-RĂUŢ
- Arte
- 2 Comentarii
Regizorul austriac Michael Haneke şi-a consumat zece ani din viaţă (asemenea traducătorului Sorin Mărculescu, care a zăbovit la fel de mult asupra versiunii excelente a lui Don Quijote) pentru a crea o capodoperă. Ai zice că zece ani e timpul optim, necesar creatorului ca să-şi zămislească Opera. Filmul Das Weisse Band este o capodoperă, fără îndoială. Subiectul n-ar fi inedit, dar abordarea lui, grija pentru detalii, scenariul, lumina, cadrele, ritmul, alegerea actorilor şi, mai ales, a actorilor-copii, geniali în jocul lor, toate acestea conferă unicitate acestui film pe care îndrăznesc să-l numesc, fără teama de a greşi, un film de artă. Unii pot acuza filmul de tezism, şi chiar am auzit această opinie. Nu mi se pare, căci pelicula e departe de a avea o unică miză. E drept că se marşează mult pe sursa răului şi a violenţei în societatea germană, înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, dar mai e şi altceva; substratul filmului e mult mai adînc. Închideţi ochii şi deschideţi-i treptat: plonjaţi cu cîteva decenii în urmă, într-o peliculă în alb-negru. Sîntem într-un cătun german, în inima unei comunităţi, şi avem un narator relatînd, pe un ton sfătos, retrospectiv, mai multe poveşti de viaţă derulate consecutiv şi […]
„Panglica alba” e un film bun, dar mult supraevaluat. Pasionata fiind de filmele lui Haneke, cred ca pot recomanda sa acordati atentie filmelor lui mai vechi, in comparatie cu care „Panglica alba” pare rigid, iar ca mesaj, destul de usor de patruns.
„Universul acesta, demn de coşmarurile lui Goya, cu oameni spînzuraţi, copii bătuţi cu sălbăticie ori înecaţi, cu femei terorizate, reproduce în miniatură o societate aflată în derivă, care avea să genereze ulterior extremisme şi atitudini rasiste de o cruzime fără seamăn.”
A devenit ingrozitor de obositor acest discurs care scoate mereu in evidenta ororile nazismului ca pe cel mai rusinos moment in istoria omenirii. La fel si cu accentele subtile pe o presupusa putreziciune a sufletului german care n-avea cum sa nu duca la asa ceva. Sint 60 de ani de cind lumea asta traieste episoade la fel de ingrozitoare (daca nu chiar mai), dar intotdeauna ne intoarcem la nemernicii de nemti.
Cred ca filmul lui Haneke pune sub lupa extremismul de orice fel, pentru ca povestea lui poate fi cu usurinta trasferata in orice alta societate la vremea respectiva, si la fel de bine in timpurile pe care le traim.