Firește, între Adso și Guglielmo

Într-un eseu ce deschide relativ recenta sa culegere Confesiunile unui tînăr romancier, Umberto Eco argumenta că titlul primului capitol din Numele trandafirului („Firește, un manuscris“) este cel care dă tonul romanului, nodul care diseminează traseele interpretative ale romanului, cel ce stabilește cine și ce va înțelege din povestea care urmează. Cei cărora le este familiară într-o anumită măsură istoria literaturii se vor gîndi, bineînțeles, atît la toposul real al descoperirilor atestate istoric și așezate la originea însuflețirii renascentiste (cum ar fi manuscrisele din Mînăstirea Monte Cassino) sau la toposul literar al manuscrisului găsit (cu deja celebrul exemplu al lui Don Quijote, al manuscrisului arab care complică „puțin“ lucrurile). Cine nu cunoaște toate aceste lucruri poate citi la fel de bine romanul, ba chiar se poate bucura de el, fără a se pierde prea mult din savoarea lecturii. Sînt idei pe care autorul bestsellerului Numele trandafirului le teoretizase în Opera deschisă, Limitele interpretării et al. Faptul că și-a pus în mod strălucit teoria în practică și că a reușit să așeze pe sterilitatea teoretică o carnație care l-a făcut citit cu aviditate de zeci de milioane de „receptori“ a fost pur și simplu „a taunt“, o tiflă arătată scrobelii universitare pe […]