FNT, independenții și cîteva spectacole de repertoriu

În fiecare an, ritualul se desfășoară imperturbabil la fel: teatrele producătoare află primele, pe urmă regizorii răsuflă ușurați (pentru ei, selecția în Festivalul Național de Teatru – FNT contează cel mai mult), apoi națiunea află lista finală a spectacolelor care vor umple sălile Bucureștiului la final de octombrie, pe urmă vin comentariile, nemulțumirile (de ele oricum nu se sinchisește nimeni), interviurile cu selecționerul, plîngerile pe la col­țuri despre lipsa de interes a presei (de ale cărei bunăstare și nevoi nu se interesează, alt­minteri, nici unul dintre preocupații de ocazie festivă), festivalul propriu-zis și, într-un apoteotic final, scrisul despre. Iar reflectarea Festivalului Național de Teatru e și ea un prilej de autoglorificare în sine: să acoperim tot, să lăsăm posterității moștenire cîte o mărturie despre orice. Să le spunem oamenilor ce-au pierdut. La fel cum, „specialiști“ fiind (cumva, pe traseu, cei care se ocupă cu văzutul sau făcutul de spectacole încetează să mai facă parte din larga, prea puțin elitista categorie a oamenilor-cărora-le-place-teatrul), nu chestionăm ceea ce e dincolo de teatru ca hedonism, nu mai chestionăm nici ce și de ce scriem despre teatru. În epoci de criză, ce activează adormitul mit al cetății asediate, întrebările periclitează existența însăși – a […]