„A fost dragoste la prima traducere“

Antoaneta Olteanu este o remarcabilă cunoscătoare a culturii și a  literaturii ruse, directoare a Departamentului de Filologie rusă şi slavă din cadrul Universității București, dar și o devotată traducătoare, destinatara premiului pentru traducere acordat de revista Observator cultural în 2015. Cea mai recentă traducere pe care a semnat-o este Luarea Ismailului, un roman sofisticat, labirintic și pluristratificat al scriitorului Mihail Șișkin, apărut de curînd la Editura Curtea Veche Publishing. Antoaneta Olteanu a tradus, de altfel, toate scrierile publicate în limba română ale acestui scriitor rus de primă mărime. Despre dificultățile, descoperirile și satisfacțiile muncii de traducătoare din limba rusă (se poate lăuda cu un portofoliu în care s-au adunat peste 50 de titluri), dar mai ales despre munca aparte cerută de acest solicitant roman al lui Mihail Șișkin,  a acceptat să ne povestească în  interviul de mai jos.

 

V-a solicitat traducerea acestui roman mai mult decît lucrul la alte cărți? Ați putea aduce cîteva detalii despre dificultățile pe care le-ați întîmpinat lucrînd la această traducere?

În general, romanele lui Mihail Șișkin sînt dintre cele mai grele texte de literatură, nu numai contemporană, ci și clasică. Fără îndoială, un cuvînt greu îl are de spus și atașarea față de text – dacă nu-ți place textul, traducerea va fi, aproape mereu, foarte grea. Dar nu e cazul lui Șișkin. A fost dragoste la prima traducere, chiar din primele pagini m-a impresionat mult și, treptat, pagină cu pagină, s-a făcut cunoștința. Primul roman tradus, Scrisorar, în fapt, ultimul al scriitorului, a fost și cel mai ușor în acest sens, intertextualitățile nepunînd probleme foarte serioase, stîrnind numai amuzament și plăcerea lecturii. Au urmat Părul Venerei și Luarea Ismailului – ambele, romane de mare respirație, cu fire narative complicate, emanate dintr-o suflare, teribil de amestecate, ca niște rădăcini subterane extrem de încurcate. Și pentru traducător, nu numai pentru cititor, e foarte greu cînd autorul nu sparge textul în capitole și  subcapitole, numerotate sau nu. În cărțile lui Mihail Șișkin, toate aceste piste narative te trag și te răsucesc pe toate părțile, cînd prin subterane neprietenoase, cînd aducîndu-te puțin pe la lumină, făcîndu‑te să aluneci pe toboganul acelei benzi al lui Moebius pe care o folosește adesea în constructele temporale. Jocul naratorilor este important, scrierile lui Șișkin sînt polifonice, delirante, frizînd uneori absurdul, și adesea îți dai seama destul de greu că s-a făcut trecerea la un alt narator, care preia firul povestirii de la un cuvînt, de la o expresie sau de la o imagine a vorbitorului anterior.

Așa cum se va vedea, titlul romanului, Luarea Ismailului, nu se referă la o celebră bătălie din istoria comună, ci la un banal număr de circ. Romanul, în întregime, se înfățișază ca o sumedenie de numere de circ, unele mai grotești, altele mai blînde, deasupra cărora plutește bagheta naratorului care, după un hocus-pocus neauzit, schimbă cadrul și li­pește o altă scenă la fel de incredibilă. Nimic nu e ce pare a fi, totul e o iluzie, o convenție, totul e idee, totul e facere, conservînd, în același timp, mostre perfect viabile ale unei lumi banale, cu oameni comuni, prinși în malaxorul vieții în momente cel mai adesea prea puțin demne de laudă. Titlul romanului este, ca de obicei, la Șișkin, o capcană, ales aproape fără legătură cu conținutul textului. Trimiterea la episodul celebru din istoria Rusiei, cucerirea cetății Ismail, nu implică un roman istoric (scriitorul povestește mereu cu plăcere episodul legat de intenția unei edituri turcești de a traduce acest roman, dar, cînd a aflat că nu este un roman istoric și că nu vorbește de­spre momentul „Ismail“, nu a mai fost interesată de traducerea respectivă!), ci  se referă la un număr de circ, popular în secolul al XIX‑lea, ce presupunea niște șoricei dresați care reproduceau, la scară miniaturală, cucerirea celebrei cetăți. De o cucerire este vorba mereu, în roman – multe personaje repetă, aproape obsesiv, că viața trebuie să fie cucerită „precum o cetate“. Faptul  că, în final, eroul pleacă din Rusia, pe care o vede ca pe un coșmar din care nu se poate elibera, ne arată cît de dificilă este această „cucerire“.

Cît a durat lucrul la carte? Ați avut nevoie să aprofundați contextul la care trimit variile referințe culturale inserate în roman, să căutați anumite cărți sau alte materiale care să funcționeze ca un soi de aparat auxiliar necesar muncii dumneavoastră?

Am lucrat mai multe luni la această traducere, tocmai din cauza acestui puzzle deloc ușor pe care îl reprezintă țesătura textului lui Șișkin. De un real folos mi-au fost cunoștin­țele de mitologie, pentru înțelegerea metaforelor cosmogonice ale romanului: „Iar Perun, ștergîndu-și cu batista gîtul transpirat, va da din mînă: «O să fie furtună!». Și imediat, fără să îndrăznească să iasă din cuvîntul lui, peste acoperișurile caselor de vacanță o să bubuie un tunet îndepărtat“. O parte la fel de dificilă a constituit-o redarea arhaismelor rusești. Formele mai degrabă livrești, decît istorisme de secol XVII și XVIII au fost aproape imposibil de redat în română, pentru care am echivalat, din loc în loc, forme mult mai noi, de secol XIX. Diferența cultural-istorică dintre limba rusă și cea română și-a spus, astfel, cuvîntul; prin urmare, am preferat  un decalaj temporal mai mare, decît o încercare de echivalare de secolul al XVIII-lea cu niște arhaisme prea învechite pentru limba română și care, oricum, nu acopereau sensurile din limba rusă.Și, cînd credeam că am ajuns la finalul liniei narative și că totul a fost desfășurat cu grijă din încîlcitul ghem semantic, stilistic și lexical, au urmat zecile de pagini din final – un puzzle și mai laborios, pentru că am recunoscut acolo multe dintre indiciile culturale pe care le ofereau o serie de replici. Abia după dialogul final cu scriitorul, în urma căruia am decis să facem acele note comune, a ieșit în totalitate la lumină acea țesătură livrescă originală, provocatoare pentru cititor.

Care au fost pasajele din acest roman care v-au emoționat cel mai mult?

„Maşa respira pe ferestruica deschisă şi spunea că toate astea sînt insuportabile, că trebuie să plecăm, pur şi simplu să fugim din acest oraş şi din această ţară, să ne salvăm, că aici toată viaţa încă se conduce după legile pădurii primitive, animalele sălbatice trebuie să mîrîie tot timpul, să le arate tuturor puterea, cruzimea, lipsa de milă, să sperie, să lovească, să muşte, aici tot timpul trebuie să demonstrezi că eşti mai puternic, mai animal, că orice urmă de umanitate aici este interpretată ca o slăbiciune, ca o retragere, prostie, aiureală, recunoaştere a înfrîngerii proprii, aici nici chiar cu un cărucior nu vei putea niciodată să traversezi strada, nici măcar pe zebră, pentru că acela, din maşină, e mai puternic, iar tu eşti mai slab decît el, mai neputincios, mai lipsit de apărare, şi pur şi simplu eşti strivit, eşti pus jos, măturat, întins pe asfalt, şi tu, şi căruciorul tău, că aici, din negura vremurilor, este o luptă a oamenilor peşterii, o luptă violentă pentru putere, cînd pe ascuns, liniştită, şi atunci te omoară încetişor, pe la spate, pe furiş, cînd una deschisă, făţişă, şi atunci toţi sînt amestecaţi în masa însîngerată, atunci nu te mai poţi ascunde nicăieri, nu mai poţi aştepta să treacă, peste tot te ajunge toporul, o piatră din caldarîm, mandatul, şi toată ţara numai pentru încăierarea asta trăieşte o mie de ani, şi dacă cineva s‑a urcat sus, atunci pentru el cei care sînt jos sînt un nimic, nişte vite, căcat, praf din lagăr, şi pentru a rămîne acolo, la el, în fotoliu, chiar
măcar pentru o zi, măcar pentru o clipă, sînt gata, fără să clipească, să taie gîtul, să lase să putrezească, să lovească cu lopata genistului o jumătate de ţară, şi toate acestea, se înţelege, numai pentru binele nostru, doar ei acolo numai asta şi fac, se frămîntă pentru binele patriei, şi tot acest bine al patriei şi toată această iubire de oameni – sînt numai bîtele, pentru a frînge unul altuia coloana vertebrală, mai întîi fiul patriei îl va lovi pe prietenul omenirii cu o bucată de ţeavă în cap, apoi prietenul omenirii îl va lua prizonier pe fiul patriei şi-l va executa în curtea din spate, cu motorul maşinii pornit, apoi din nou fiul patriei îi va scoate maţele cu şenilele prietenului omenirii, şi aşa la nesfîrşit, sîngele ăsta nu are nici o limită, poţi să-i abureşti oricum – raiul din ceruri, raiul pe pămînt, puterea poporului, puterea monstrului, parlament, democraţie, constituţie, federaţie, naţionalizare, privatizare, indexare – ei o să castreze orice idee, orice noţiune, o s-o simplifice, o s-o golească de conţinut, ca un sac vărsat, o să-l umple cu pietre pentru a fi mai greu şi din nou o să înceapă să dea, să se pocnească unul pe altul, mereu vrînd să dea la cap, cît mai dureros, şi unde să te duci? – la biserică? – păi la ei şi biserica e la fel, nu a lui Dumnezeu, ci a cezarului, n-o să te torni singuri, atunci o să te toarne ei, o să cînte osanale tiranului, o să sanctifice păcatul şi imediat ce va începe cineva să aducă aminte de Hristos, imediat ce va dori să aducă măcar o fărîmă din ce este omenesc, imediat o să-i dea cu toporul în cap, ca părintelui Men’, tot numai cu băţul, tot ce stă prost se bagă în buzunar, mai bine e să nu ai nimic, decît să tremuri şi să aştepţi că o să-ţi ia mîine, totul e de faţadă, cum ai lua-o, totul e numai la suprafaţă, totul e înşelătorie, iar înăuntru e vid, rumeguş…“

Ați corespondat, așadar, cu Mihail Șișkin pe durata lucrului la traducere. Cum ați negociat termenii și referințele pentru care a fost nevoie să scrie comentariile incluse în notele de final?

A fost mai mult o selecție făcută de el. În general, sînt adeptă a notelor de subsol (fără să fie vorba de un exces, însă), cititorul trebuie să fie ajutat cu niște repere fără a se întrerupe de la lectură. Mihail însă avea principiile lui – să nu uităm, ideea cu dialogul notelor i-a venit la ediția în limba germană, acum întîrziată, în curs de apariție. I-am explicat că pentru români sînt destule note care nu se justifică, dată fiind experiența comunistă comună, dar a preferat să fie trecute, ca niște accente personale ale scriitorului.

Ce admirați cel mai mult în literatura lui Mihail Șișkin, ale cărui cărți le-ați tradus,  și cum v-au modificat ele raportul cu cultura rusă, a cărei atentă cunoscătoare sînteți?

Cel mai mult îmi place aplecarea către subiecte eterne, viață-moarte, iubire-singurătate, părinți-copii, război și pace, toate extrem de actuale. Fără a trata exhaustiv subiectele, le atinge aluziv și le întrețese în moștenirea mai veche a umanității, subliniindu-le, astfel, perenitatea. E original, de asemenea, prin metaforele sofisticate pe care le propune, prin structura palimpsestică a scriiturii sale. Cînd l-am citit prima dată, după experiența (oarecum) postmodernistă a unor Viktor Erofeev, Viktor Pelevin și Vladimir Sorokin, am înțeles că literatura rusă și-a regăsit drumul și vocea proprie și că nici o modă n-o poate anihila.

Romanele lui Mihail Șișkin sînt, în­tr‑ade­văr,  deosebit de sofisticate, atît prin bogăția intertextuală, cît și prin problematica existențială pe care o propun. Cu toate că cer mai mult răgaz pentru a se deschide la lectură, sfidînd așadar reflexele unor satisfacții rapide, sînt citite și iubite peste tot în lume. Ce credeți că găsesc cititorii în cărțile lui, ce oferă ele în răspăr cu modele romanești în vogă acum?

Așa cum ați spus, în pofida complexității lor, temele și trăirile general-umane ale eroilor lui Șișkin sînt și cele ale cititorilor lui, și ei tineri, între două vîrste, prinși în războaiele lor cu viața și cu părinții, cu o existență deloc fericită și mulțumitoare, în căutarea unei fericiri exemplare și care nu știu să se bucure de lucrurile mărunte din preajma lor. Mo­mentul adevărului e adus tocmai de asemenea lecturi care îi fac pe oameni să se gîndească mai bine la propriile vieți și relații.

V-a făcut literatura lui Mihail Șișkin sau relația pe care ați cultivat-o cu el, să descoperiți alți scriitori ruși necunoscuți dumneavoastră sau alte teritorii adiacente scrierilor lui?

Aș putea spune că lucrurile au stat invers: înainte de Mihail Șișkin cel mai iubit scriitor rus contemporan al meu a fost Sașa Sokolov, al cărui roman Școală pentru proști l-am tradus înaintea Scrisorarului. În anul 2011, cînd m-am întîlnit prima dată cu Mihail și i-am spus că l-am tradus pe Sașa, a fost extrem de încîntat, pentru că era și scriitorul lui preferat. Mai tîrziu, în Părul Venerei și Luarea Ismailului am înțeles, de ce…

Cum primesc studenții dumneavoastră literatura rusă contemporană (mai ales că s-au tradus, totuși, o serie de titluri semnificative) și cărțile lui Șișkin, în particular?

Am fericirea să fiu titulara acestui curs de proză rusă contemporană care are deja peste zece ani. Și pentru mine a fost greu să-l conturez, dar m-au ajutat enorm traducerile, care au furnizat o aprovizionare constantă cu material pentru curs. Să nu uităm, e curs de anul III, semestrul II, studenții sînt în ajunul licenței și e mai ușor să citească în română, pentru a cuprinde mai mult material. Și dacă la început nu cunoșteau prea mulți scriitori și cu ce se mănîncă ei, la final, în marea lor majoritate, sînt îndrăgostiți de proza rusă contemporană.

Sînteți autoare a numeroase studii dedicate culturii ruse și o traducătoare apreciată și premiată. Reușiți să provocați interesul pentru traducerile din limba rusă în rîndul studenților dumneavoastră, să treceți mai departe această specializare? Care ar fi reticențele în legătură cu munca de traducere în cazul celor mai tineri, a posibililor viitori traducători din limba rusă?

Da. Pentru masteranzii noștri din anul II fac un seminar de Analiză a traducerii, unde semestrial analizăm fragmente traduse (de studenți) din mai mulți scriitori. Luăm rînd pe rînd dificultățile și le explicăm. Și aici am mulți studenți ambițioși, chiar dacă alții mai renunță. Nu e deloc ușor să traduci, totuși. Trebuie să fii onest față de tine, cu mare respect față de scriitor, față de limba, de stilul și de mesajul lui. Nu e deloc ușor să calci pe urmele lui și să nu-i dai în totalitate personalitatea ta!

Puteți face o pledoarie pentru descoperirea literaturii ruse care se scrie acum, ținînd cont de volumul de traduceri din acest spațiu cultural de care v-ați ocupat în aceștii ani?

Sigur că da, deși, din cîte mi-am dat seama, se pare că literatura rusă contemporană și-a găsit deja cititorii și la noi, și mă bucur că aceștia sînt extrem de tineri. În afară de Mihail Șișkin, extrem de populari la noi sînt deja Marina Stepnova și Andrei Kurkov (e adevărat că ultimul este ucrainean, dar de expresie rusă!). În afară de Sașa Sokolov, pe care l-am pomenit deja, fundamental este să fie citiți așa-numiții postmoderniști (Viktor Pelevin, Vladimir Sorokin, Viktor Erofeev). O prozatoare impecabilă este Ludmila Petrușevskaia, dar tînăra generație – Olga Slavnikova, Natalia Kliuceariova, Dmitri Gluhovski – oferă și ea satisfacții, mai ales prin notele antitotalitare ale prozelor lor. Dacă la începutul anilor ’90 îmi era puțin teamă că literatura rusă își va găsi cu greu drumul după experiența realist-socialistă, după școala devenită aproape șablonardă a ruraliștilor, lupta cu mentalitatea sovietică, încrîncenată la început, a făcut să se decanteze o literatură serioasă, adevărată, cu rădăcinile în tradițiile autentice rusești.