G. Bacovia

Destinul poetic al domnului G. Bacovia aminteşte economia unui anumit poem de Vincent d’Indy, în care de-a lungul partiturii, o singură idee muzicală – începînd complexă şi alambicată – încearcă să se simplifice, să se găsească pe sine, să se stabilească pură şi liniară, să se reducă la o ultimă şi concisă expresie. Începutul e tumultuos: sub atacul ferm şi răsunător al alămurilor, ascultătorul cel mai atent ar izbuti abia să distingă tremurarea temei pe coarda violei. Dar iată, strigarea trompetelor se învătuieşte, vibraţiile alamei scad, ritmul tobei se umanizează şi deasupra tăcerii se înalţă din ce în ce mai clară, din ce în ce mai precisă şi mai stăpînă pe sine fraza melodică, pe care ansamblul o tăinuise. Nu rămîne din tot acest zbucium simfonic decît o tînguire unică şi subţire. Bacovia e cîntăreţul unui singur cîntec: nu două volume de poezii, dar o sută dacă ar fi scris, toate ar fi purtat vorbele aceleiaşi monotonii, pe care culorile tari şi contrastele romantice ale debutului tot nu o puteau ascunde. Dar chiar în această egalitate cu sine se poate deosebi drumul de simplificare, de care vorbim. De la Plumb la Scîntei galbene sensibilitatea poetului îşi încercuieşte mijloacele de expresie, […]