Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
G. Călinescu și totalitarismul castrator
Nicolae MECU - G. Călinescu față cu totalitarismul
- 16-09-2011
- Nr. 592
-
Paul CERNAT
- Istorie literară
- 5 Comentarii
În ultimii ani, opera lui G. Călinescu a revenit în atenție prin două remarcabile performanțe editoriale: monografia teoretică a lui Andrei Terian, respectiv ediția critică a romanelor și a integralei publicisticii, realizată sub coordonarea lui Nicolae Mecu și apărută în colecția „Pleiade“ a Academiei Române. Dacă însă A cincea esență s-a bucurat de receptarea meritată, nu același lucru s-ar putea spune despre cealaltă întreprindere majoră. Cîți se vor fi simțit capabili să se pronunțe despre un asemenea travaliu colectiv – pe cît de benedictin, pe atît de ingrat, ca orice demers de acest gen la noi? Acuitate de hermeneut și de „psihanalizor“ Din fericire, Nicolae Mecu a avut de curînd inspirația de a-și reuni studiile despre G. Călinescu – publicate din anii ’90 încoace – pornind de la experiența „detectivistică“ a editării. Miza demersului său vizează o chestiune complementară celei examinate de Terian: mult-disputatul „colaboraționism“ al autorului Istoriei… cu regimul comunist. Evident, nici justițiarismul etic, nici apologetismul pios nu ne ajută să înțelegem vicleniile unei Istorii traumatice și mecanismele aservirii – dimpotrivă. Ne ajută însă profesionalismul unei ediții critice exemplare ce dezgroapă, efectiv, istoria acestei deturnări. Prin domesticirea „umanist-socialistă“ a incomodului critic, constrîns la strategii bizantine pentru a salva ceva […]
@Daniel StPaul: nu am spus ca era functional. Spun doar ca foarte multa lume inca nu credea pe atunci in ireversibilitatea comunizarii. In rest, de aocrd cu dvs.
@Paul Cernat
Nu a fost intentia mea sa anulez parcele de biografie calinesciana; in ordinea asertiunii lui Valéry, partea incriminata din viata lui GC se inscrie undeva intre aventura, „excitant social” si cras oportunism cinic. GC nu putea fi corifeu alfa in corul de haita, cel mult corist mim, caci doar atita-i permitea ADN-ul. Daca ceea ce am avut pina in 1947 se poate numi „pluralism functional” (pe linga „micile” sughituri amintite de dv. am putea dezgropa si alte tuse magaresti ale convulsiei pluraliste), atunci ne putem abandona fara retinere vestitului tratat de bricolaj:”101 Ways to Use a Dead Cat”
@Daniel StPaul: totusi, Calinescu s-a angajat de partea comunizarii Romanieri dupa 1944, in cadrul unui partid-satelit (Partidul National Popular) si intr-o perioada in care totalitarismul comunist nu se instaurase inca. Pina in 1947 inclusiv avem inca pluralism, nu totalitarism (dictatura partidului unic). Sigur, am avut ofensiva BPD impotriva partidelor traditionale (cu sprijinul trupelor sovietice), fraudarea alegerilor din 1946 s.cl., in 1947 – procesul de la Tamadau si restul. Dar totalitarismul incepe cu adevarat din 1948, cand avem deja partid unic, si cind Calinescu e eliminat de la catedra, ca si alti „tovarasi de drum”. Din 1948, politica in sensul de care vorbiti inceteaza, intr-adevar, dar aici era vorba de angajarea lui Calinescu dupa 1944. Aservirea lui de dupa 1948 a fost o consecinta – logica, zic eu.
„Dacă e un adevăr în ideea că intelectualii nu au ce căuta în politică, atunci experiența lui (Călinescu) o verifică deplin“, observă Nicolae Mecu.
Despre ce vorbim? Care ne sint conceptele?(Cum le definim?)
Daca “le métier des intellectuels est de remuer toutes choses sous leurs signes, noms ou symboles, sans le contrepoids des actes réels…” , intelectualul nu are ce cauta in sfera politicului, tarim de act/iune; (sigur, Sartre ar spune dimpotriva). Pe de alta parte, de cind e totalitarismul politica? Politica este a celor multi, din Polis, pentru Polis/cei multi. Totalitarismul e un abuz extrem in care singura “dezbatere” admisa e monodia sablonardismului lozincard, impus cu maciuca, minciuna celor putini , inmaciucati, livrata obligatoriu drept unic produs “adevarat” celor multi, aflati la discretia/sub teroarea ghioagei, si tolereaza doar actiunea convergenta ”vastului” sau program ideologic. “Adeziunea” calinesceniana (in fond, vorbim, daca e sa judecam, despre un artist, mai degraba decit despre un intelectual) e o simpla (hmm) acomodare oportunista spre alinarea laceratiilor ego-ului marginalizat. Intr-o societatate cit de cit normala, in care dezbaterea politica are sanse sa existe, intelectualii se pot hazarda in demersul politic, dar, cum isi continua Valéry gindul, “il en résulte que leurs propos sont étonnants, leur politique dangereuse, leurs plaisirs superficiels. Ce sont des excitants sociaux avec les avantages et les périls des excitants en général.(in Tel Quel). Daca esenta totalitarismului n-ar face din optiunea politica mission impossible, “subscrierea” calinesciana s-ar fi putut incadra printre acesti “excitanti sociali” ; cum n-a fost sa fie, ne ramin alte avenide: psihanaliza, complexitatea caracteriala, etc. …
Toate discutiile despre colaborationism sau despre
„pacatul originar al adeziunii” (care adeziune? din cate stiu, Calinescu n-a fost niciodata membru de partid – daca nu cumva s-o fi inscris „in articulo mortis”) – mi se par simple stereotipii jurnalistice – la ani lumina de adevarul intunecatului deceniu 6, care era infinit mai complex si mai greu de prins intr-o formula gata facuta.
Da, Calinescu jucase un rol mai mult decat odios in mascarada Partidului Natiunii si in comentarea procesului Maniu. Iar Cronicile optimistului contin multe pagini imposibil de citit azi fara un sentiment de jena sau iritare.
Dar tot atat de adevarat ramane faptul ca el n-a aspirat sa fie un tartor al realismului socialist in sensul lui Beniuc, si nici nu s-a injosit pana la a scrie vreun Mitrea Cocor sau Lazar de la Rusca. Iar in calitate de conducator al Institutului de literatura al Academiei, a jucat un rol incontestabil decent si, pentru vremurile respective, pozitiv. De-ar fi numai faptul ca in Institutul lui si-au gasit ani de zile refugiul figuri astazi legendare, trecute prin infernul detentiei politice, precum Dinu Pillat si Ovidiu Papadima, dar si atatia alti oameni de cultura, cu dosar mai putzin catastrofal, dar care cu greu si-ar fi putut gasi vreo alta nisa de supravietuire!
……………………………………………………………………………… Nu, greselile lui politice, cu un minim de genrozitate
ar putea fi usor incadrate in categoria pacatelor omenesti ale unei naturi extrovedrtite si copilaresti… sau a acelor rele „intr-un mod fatal legate de o mana de pamant”…
Cu adevarat problematica la Calinescu nu mi se pare in primul rand absentza spiritului de sacrificiu si a vocatiei de martir in timpul comunismului – ci anumite constante ale caracterului si activitatii lui, care nu au nimic de a face cu „totalitarismul castrator”!
Ca sa enumar doar cateva dintre ele:
* Formarea lui la scoala impresionismului literar italian, care, in ciuda incontestabilelor merite au pus asupra scrisului lui marca de nesters a unei permanente improvizatii si aproximari. Principala lui opera critica, monumentala
„Istorie…” este o carte fabuloasa ca tipologie, culoare si stil, dar e deseori mai aproape de genul fictiunii, decat de cel unei istorii impartiale si fidela obiectului ei.
„Spectacolul personalitatii”, atat de indragit de legiunea admiratorilor „divinului critic” isi spune din plin cuvantul in paginile ei, cu tot ceea ce el implica in materie de arbitrar,
mistificare si complacere in patinaj pe artea unuipojghitza subtire a aparentzelor. In orice caz, cu toata frumusetea ei pur literara, nu mise pare cartea unui maestru care sa fi dat in istoria literaturii un edificiu de nezdruncinat, comparabil cu ceea ce au dat in istoria generala un Iorga sau un Parvan.
* Firea impulsiva si histrionismul polimorf care si-au lasat o amprenta atat de palpabila in generatiilarea lui e de critici care i-au urmat si care au rescris lectia calinescianismului in limbajul „lecturilor infidele” si al „tristetii eruditiei”. Transformarea lui intr-un monstru sacru si obsesia „criticii creatoare” au dus nu numai la ocultarea partiala a modelului lovinescian (de care Calinescu se deosebea mai mult prin temperament decat prin viziune), dar mai ales la uitarea completa, asternuta asupra operei de benedictin a lui Perpessicius, care ar fi oferit cu totul alte solutii, mai putin spectaculoase, dar mult mai incarcate de empatie si, mai ales, de iubire pentru arta cuvantului, mergand pana la deplina uitare de sine…
*Si la toate astea se mai adauga biografia lui Eminescu, incursiunile de un rar prost gust in viata intima a poetului, suficientza verdictelor, esecul patent a da o interpretare adecvata a fenomenului eminescian, cele patru volume indigeste despre „Opera lui Mihai Eminescu”, atestand esecul patent a da o interpretare adecvata a fenomenului eminescian… si atitudinea incalificabila fata de confratii astazi pe nedrept uitati – un Murarasu, dar mai ales un Toroutiu, care-si asteapta in continuare reeditarea.
* Mai presus de orice, absentza desavarsita a simtului pentru tragic si ipostazele lui, atat de vizibila in „Impresii asupra literaturii spaniole” – dar mai ales in parerile incredibil de banale si de plate la adresa literaturii ruse.
Si totusi – o intalnire cu tragicul a existat in biografia lui – in ultimele zile de viata, ai caror martori il descriu repetand ca un veritabil actor de tragedie antica: „Nu mai e nimic de facut!” Exista aici o nota de adevar si de suferintza suportata nu fara stoicism, care-i rascumpara multe din histrionismele si farsele trecutului…