Gellu Naum: orbirea – o cale către sine

„perdeaua e prinsă cu ace de propriile tale gene“ (Calea Şearpelui)   Măsura omenescului depinde adesea de tipul de ecran pe care îl interpunem între noi şi lume sau între noi şi interiorul nostru. Uneori privirea e un filtru solar care păstrează intacte obişnuinţele, prejudecăţile, suprafeţele. Alteori devine o lupă ce pătrunde scormonitoare dincolo, în nevăzut.   Elias Canetti, José Saramago, Ernesto Sábato sau Gellu Naum sînt printre marii scriitori în opera cărora orbirea a devenit o supratemă. Totuşi, în literatura lor, orbirea se vede diferit. Dacă Saramago şi Canetti tematizează orbirea prin prisma simţului moral şi a responsabilităţii îndreptate către ceilalţi, Sábato şi Gellu Naum abordează orbirea ca întoarcere a privirii către interior, ca posibilitate de a pătrunde în subconştient, aducînd la lumină fie obsesii împovărătoare, fie adevăruri echilibrante. O orbire care face abstracţie de învelişul concret al lumii, tocmai pentru a se deschide către interior, către consistenţă. În sensul acesta, scriitorii înşişi trebuie să devină nişte orbi. Scria Gheorghe Crăciun în Mecanica fluidului: „Ochii sînt cei care îţi asigură contactul cel mai pregnant cu lumea. Văzul înseamnă şi pipăit şi senzaţie haptică. Consumăm concreteţea lumii văzînd- o. Şi patima noastră pentru concret se poate pierde în bună măsură […]