Generaţia regăsită

  • Recomandă articolul
În pofida crizelor de tot felul din societatea noastră, literatura română traversează o perioadă fastă, comparabilă, ca efervescenţă şi dinamism, cu deceniile interbelice. Am asistat în cele două decenii ce s-au scurs de la prăbuşirea regimului comunist, la o schimbare lină de generaţii, ceea ce a făcut posibilă coexistenţa unor tendinţe şi formule narative şi poetice diferite.   După ce, în primul deceniu post-comunist, din motive ce ţin de o situaţie socială şi politică precară, intelectualul a devenit mai cunoscut decît scriitorul şi a dobîndit un prestigiu cultural infinit mai mare, deceniul 2000-2010 a înregistrat un reviriment al scriitorului şi, implicit, al ficţiunii. Simplificînd, se poate spune că spaţiul cultural actual este disputat de trei generaţii distincte: scriitorii care au debutat în intervalul ’60-’70 (neomoderniştii), cei ce s-au afirmat între ’80-’90 (postmoderniştii) şi autorii care au debutat după 2000 (şi, în special, după 2004, anul în care Editura Polirom a lansat colecţia „Ego. Proză“). Am vorbit despre generaţii diferite, dar trebuie spus că distincţiile generaţioniste nu sînt, neapărat, şi tipologice. De cele mai multe ori, tipologiile literare transcend limitele generaţioniste şi mi se pare că autori precum Gabriela Adameşteanu sau Radu Cosaşu au mult mai multe în comun cu Petru […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.