În 2016, cunoscutul om de teatru şi eseist George Banu, stabilit de multă vreme la Paris (profesor de studii teatrale la Sorbonne Nouvelle şi nume de referinţă în bibliografia de teatru internaţională, emigrat în 1973 la Paris, unde şi-a continuat cariera universitară începută în România), a încheiat, la Editura Nemira, o trilogie afectivă, memorialistică a „Parisului personal“, apărută în condiţii grafice de excepţie – trei splendide volume, pe hîrtie velină şi cu ilustraţii. Intitulate Parisul personal – Autobiografie urbană (2013), Parisul personal – Casa cu daruri (2015) şi Parisul personal – Familia din Rivoli 18, cele trei volume de colecţie alcătuiesc o geografie – în mod asumat – intimă şi afectivă a românului emigrat la Paris, care ajunge să-şi problematizeze, în fond, dubla apartenenţă şi dubiul identitar: echilibrat, el declară că se află undeva la jumătatea drumului, nici francez, nici român pe de-a-ntregul, incertitudine pe care tinde să o compenseze prin crearea acestui spaţiu „personal“, numai al său, spaţiu de refugiu, de reculegere, de repliere. Iar drumul parcurs are – începînd cu titlurile celor trei volume – o direcţie transparentă, de la geografia exterioară a oraşului (primul volum) către geografia interioară a casei, văzute fie sub incidenţa „darurilor“ primite („casa cu daruri“, în volumul al II-lea), fie ca familie extinsă, adică o familie imaginară, alcătuită dintr-o amplă serie de personaje picturale, devenite membri ai unui arbore genealogic pe cît de asumat, pe atît de ficţional (volumul al III-lea). De fiecare dată, spaţiile/obiectele cartografiate – de fapt rememorate, reinventate – sînt văzute de o privire interioară, ele recreează proustian secvenţe din propria sa biografie, alcătuind – retrospectiv şi deliberat – un parcurs personal ca un cocon protector.
Scopul ultim al acestei geografii personale – dincolo de cel memorialistic, autobiografic – pare a fi refugiul, retragerea din social şi monden (a unui solitar, în ciuda aparenţelor), dar un refugiu temporar, care îl încarcă cu energie pentru revenirea în social. Spirit moderat, tinzînd către un echilibru care să tempereze anxietăţile, George Banu se plasează, din nou, la jumătatea drumului dintre artă şi viaţă, pe care nu le separă net: el ştie că arta (teatrul, pictura) conţine viaţă, dar, în acelaşi timp, apelează la puterea de transfigurare şi chiar de salvare a artei în faţa vicisitudinilor vieţii şi tinde, în momente dificile, să se refugieze în cea dintîi. De unde acest cocon protector, ţesut cu grijă din obiecte de artă, din tablouri adunate cu pasiune de colecţionar.
În rîndurile de mai jos, mă voi opri asupra ultimului volet al trilogiei lui George Banu, volumul apărut în 2016 şi care reconstituie familia inventată (cultural) a memorialistului, „familia de substituţie“ sau „de însoţire“: „Am fost lipsit, dar nu frustrat, de fraţi, surori, veri – n-am avut decît părinţi, bunici şi soţie – scrie el la începutul cărţii. […] Familia am preferat să mi-o aleg, să mi-o inventez, ca pe o construcţie proprie, ca pe o creaţie solitară, ca pe un acompaniament imaginar. E motivul pentru care mi-am descoperit înrudiri neaşteptate şi mi-am format o familie de proximitate, o familie nu moştenită, ci aleasă. I-am fost demiurgul improvizat şi, totodată, beneficiarul consolat. O familie creată în timp, prin jocul hazardului şi al ocaziilor sesizate din plăcerea de a integra de fiecare dată un nou membru comunităţii nesupuse legii sîngelui, ci doar asocierii afective. Astfel s‑au creat reţele interne şi, progresiv, s-a constituit un arbore genealogic. Încerc aici să-l revizitez, pornind de la prezent către origini nu imemoriale, ci reperabile, identificabile, origini recunoscute printr-un portret de personaj şi un loc personalizat. Probe afiliate unui dialog constant purtat în spaţiile private ale încăperilor mele, acolo unde trăiesc în apropierea acestor personaje dispersate, dar asociate mie ca privitor şi autor“.
E foarte interesant acest întreg proces asociativ al unui „demiurg improvizat“, care începe să-şi alcătuiască o familie de substituţie şi în acelaşi timp o colecţie de tablouri (din diverse epoci şi spaţii) ce încep să se înrudească între ele, tablouri găsite în anticariate, talciocuri, tîrguri de vechituri din Franţa, România, Italia, Olanda etc. Veritabil om de teatru, George Banu îşi alege personajele – pentru că, de fiecare dată, e vorba de portrete, de personaje – în funcţie de expresivitatea lor (chip, postură, atitudine), de puterea lor de a-i „vorbi“, de a iniţia un dialog dincolo de timp şi mode. Portretele (de autori anonimi, cel mai adesea, deşi există şi un portret de femeie de Pallady, un altul de Eustaţiu Stoenescu) primesc un nume, ba chiar şi o adresă ori o ascendenţă din partea eseistului şi memorialistului. Peste tot, George Banu invocă această capacitate a personajelor portretizate de a-i vorbi – e modul lor de a-l seduce. Urmează, pentru cititor, o ingenioasă hermeneutică a tablourilor achiziţionate, prin care George Banu face analogii între personajele pictate şi personaje din piese de teatru ori cărţi: de pildă, cele trei surori cehoviene sînt încarnate de trei portrete, botezate Marie-Christine, Odile a lui Pallady şi Anne; alte figuri feminine seamănă adesea cu „les jeunes filles en fleur“ ale lui Proust; surorile cehoviene au şi o „mătuşă“, botezată Marie-Jeanne, găsită în Normandia, un personaj „impresionist“ ce „pare a-i fi servit de model lui Renoir în epoca tinereţii“. Iată şi comentariul (cultural) seducător al autorului: „Marie-Jeanne locuieşte în cartierele şic pe care le frecventau la sfîrşit de secol Sarah Bernhardt sau Proust, pe bulevardul Malesherbes. Dar, de la un secol la altul, s-a operat o mutaţie a elitelor care au trecut de pe malul drept pe cel stîng al Senei, aşa încît Barthes, cînd venea aici, declara snob că se simte «în excursie»“. Galeria de figuri feminine – dominantă în colecţia personală, ca un fel de „compensaţie“, spune autorul, a artei în faţa vieţii – reuneşte, în fond, toate ipostazele feminităţii şi toate ipostazele lor sociale de-a lungul secolelor, de la figurile ascetice (călugăriţe, „văduve ale vieţii“) la cele erotice („amantele vieţii“), de la aristocrate la slujnice. Remarc, în treacăt, şi portretul ipotetic al Iuliei Hasdeu (găsit pe Lipscani), cea care i-a marcat adolescenţa: „[…] tînărului buzoian care eram boala şi poezia Iuliei îi vorbeau, căci ele îl atrăgeau şi ea îi devenise un personaj de proximitate, familiar, aşa cum mai tîrziu avea să‑mi fie Camille Claudel. Mi-am imaginat-o în castelul de la Cîmpina, unde Hasdeu, asemenea unui alt Hugo, se consacra operaţiilor magice şi spiritismului…“. Pe Clémence, o figură feminină serenă, o achiziţionează chiar în ziua de… 22 decembrie 1989. Dar galeria de portrete conţine şi chipuri de copii sau chipuri masculine – cele din urmă surprinse, de asemenea, în diverse ipostaze personale şi sociale, de la aristocraţi la slujitori, iar în cazul celor dintîi – îmbrăţişînd una din cele două cariere posibile în secolele trecute, „roşu şi negru“, vorba lui Stendhal (armata sau biserica). La finalul portretelor se află, ca într-o buclă, chiar portretul autorului şi cel al soţiei (Monique), realizate de Dan Hatmanu. Iar la finalul cărţii se află chiar ochiul (devenit divin, din proprie învestitură) care-l veghează de deasupra patului.
George Banu încheie, cu acest volum, un periplu melancolic şi împăcat în propria-i biografie afectivă, abolind timpul sau, cu vorba lui Proust, regăsind timpul pierdut. Cum spuneam, memorialistul şi eruditul gustă arta în raport cu viaţa, dar într-o formă temperată, lipsită de dramă (iubeşte teatrul pe scenă, nu în viaţă), aspirînd mai degrabă către o intimitate protectoare construită din intersecţia celor două: „Rezultat al unei relaţii cu arta nu doar ca ficţiune plastică, ci şi ca indispensabil dublu al vieţii: arta şi dublul său, acesta-i sensul «artaudian» al familiei mele. Şi al relaţiilor pe care le întreţin cu ea. Picturile sînt alter ego-ul vizibil al rudelor virtuale!“. Text însoţit permanent de imagine, Parisul personal – Familia din Rivoli 18 e un spectacol hermeneutic care se parcurge cu plăcere, lăsînd în urmă un parfum plăcut – clasic – de melancolie şi erudiţie.
George BANU
Parisul personal – Familia din Rivoli 18
Fotografii de Mihaela Marin
Editura Nemira, Bucureşti, 2016, 144 p.