„Halucinatul“ Nicolae Mavrogheni

G.I. Ionnescu-Gion Nicolae P. Mavrogheni, „o poznă a firii“ Prefaţă de Petru Romoşan Editura Compania, Colecţia „Figuri&Clipe“, Bucureşti, 148 p.   Într-un peisaj al dezolării pitoreşti, al trîndăviei metafizice şi al voluptăţilor întristate, un personaj cu totul aparte avea să se ivească în Bucureştii lui 1786 şi să se convertească treptat în erou legendar, labirinticul şi dionisiacul Mavrogheni (mavros, în greacă, înseamnă negru), sosit din cel mai apolinic ţinut cu putinţă, insula Paros, cea din marmură albă, una dintre Ciclade. De aici, Mavrogheni, fiu de pescar, avea să-şi pornească aventurosul său destin de pirat al Mediteranei, priceput fiind în ale armelor şi prădăciunilor de tot felul. Păcatele cine ştie cui strămoş ispăşea Mavrogheni, căci boala aceasta de care suferea, nebunia, bîzdîcul, hachiţele lui, se spunea de către scriitorii din vechime că este cu voia Celui de Sus, o ispăşire a cine ştie căror vini; aşa că cei apucaţi aveau o simptomatologie dintre cele mai bizare: mîncau zid, cînd rîdeau, cînd plîngeau, se topeau pe picioare, doreau totul şi nu doreau nimic sau, după spusele lui Miron Costin, erau „frenetici, adică bîiguiţi la fire“.   Maniacul, nevrozatul, nea-ntr-o-parte de Mavrogheni băga-n oameni o „spaimă sfîntă“, ca de cele necunoscute, şi numai […]