Hardcore theory (II)

Deconstrucţia presupoziţiilor postmoderniste ale lui Fish şi Jameson traversează două etape. Prima întrebuinţează un vocabular adornian: este vorba despre punerea în evidenţă a neutralizării ca destin al culturii moderne (Şcoala de la Frankfurt vorbeşte astfel despre cultura modernă ca vîrstă a împlinirii ironice a sintezei hegeliene, nu prin reconciliere epifancă de tip Aufhebung, ci prin dezafectarea antinomiilor, în care „istoricitatea este consumată“): nivelarea diferenţelor, toate-s o apă şi-un pămînt. Neutralizarea nu face caduc doar partajul modern versus postmodern, ducînd la concluzia lui Lyotard că postmodernul este de fapt modern în stare născîndă, ci orice încercare de fundamentare teoretică a unui „nou“ cultural. Dar inconsistenţa departajării modernităţii de postmodernitate poate porni şi de la teoriile sistemice ale reprezentării şi comunicării, ocazie de a-l aduce în prim-plan pe autorul fetiş al lui Rareş Moldovan, sociologul german Niklas Luhmann, cu conceptele sale metateoretice de „sistem autopoietic“ şi de „re-intrare“.   Filozoful explică prin in­termediul lor dinamicile sociale, psihice, culturale ca sisteme în acelaşi timp închise şi deschise, iar comunicarea ca pe un proces în acelaşi timp intern şi extern, a cărui complexitate face imposibilă înţelegerea realităţii pe cale istorică, „epocală“ (în sensul „epocalizării“ ei, al împărţirii pe „epoci“ sau pe „episte­me“ fără rest). […]