TVR (Televiziunea Română) are poate cea mai ciudată existență din România: este în același timp absolut singulară și absolut reprezentativă – un fel de zoo cu noi înșine. Practic, din 1990 pînă azi, situația, internă și externă, a TVR, ca instituție și conștiință, nu a evoluat deloc. În jurul ei au apărut și au dispărut televiziuni (private), a apărut și a „dispărut“ televiziunea însăși (adică s-a metamorfozat ca statut, devenind, așa cum știm de la McLuhan, din mediu dominant, conținut insidios al unui nou mediu dominant), a apărut, a înflorit o clipă și era cît pe ce să dea rod, dar a și murit presa însăși (ca noțiune), înghițită de media (care e altceva, uneori chiar de sens opus), atacată din afară și subminată din interior, prinsă în cleștii unei situații istorice specifice de schimbare, de trecere de la o epocă la alta: globalizarea tehnologică, cu efectele ei convergente de omogenizare și de virtualizare, de i-realizare prin hiper-realism. Și, să nu uităm, de paralela dizolvare, disociere istorică a producției de informație publică, pe de o parte, în infotainment, adică divertisment, și pe de altă parte, în intelligence, adică servicii de informații: totul pentru o dominare globală „în clește“, între spectacol și „trasabilitate“ generalizată, și o producție hiper-capitalistă coextensivă vieții înseși (producție de profit prin supraveghere, supravegherea e productivă, nu restrictivă, Foucault dixit, dar cine să-l citească și, mai ales, să-l folosească transformîndu-l în habitus reflexiv? Eu l-am, îl traduc…). Producători de informație-profit tocmai în calitatea noastră de spectatori în timpul liber, altfel spus (cum s-a spus și am spus) capitalism mediatic și, mai mult, mai economicos (cu mai multă economie de mijloace prin standardizare și aliniere, „calibrare“), semio-capitalism global.
Practic, nu după, ci prin Revoluția din Decembrie, și de atunci, neîntrerupt, pînă azi, România, ca fenomen de televiziune ce a rămas, s-a aliniat la situația și la evoluția mondială și a fost chiar (la Revoluție și azi, cînd este din nou zonă-tampon și linie de front de relevanță globală) în avangardă, astfel încît orice lectură atentă și bine, adică onest-intelectual, făcută aici este mondial rerezentativă. Televiziunea nu poate fi privită decît global. Orice critică ne-global politică a televiziunii e pură complezență, pură complicitate mondenă. Blabla.
Așa, ca urmare a acestor mize istorice enorme, am ajuns să aclimatizez (conștient-incoștient de ce fac) critica de televiziune în România: scriind despre TVR, observînd și încercînd să înțeleg ce se întîmplă cu și ce se operează prin TVR. Cînd toți, la fel ca azi, scriau mărunt, imediat, interesat și miop politic despre TVR, apoi despre televiziune, despre televiziuni, eu am încercat s-o fac specific politic, adică netratînd televiziunea și TVR-ul ca un simplu instrument, așa cum se face și azi. Fie că ești pro, fie că ești contra, nimeni, nici acum un sfert de secol, nici acum, azi, strict, nu privește televiziunea altfel decît eteronom-instrumental și interesat politic: partizan instrumental. Nici politicienii, nici comentatorii și analiștii care, la suprafață, li se opun și îi critică. Pentru toți, TVR este un mega-instrument transparent, fără „opacitate“ și consistență specifică: numai bun de aservit, de folosit din afară.
Și atunci non-evoluția (situației) TVR nu trebuie să ne mire: căci cum ar fi putut să evolueze o instituție, cînd conștiința publică referitoare la ea stagnează din comunism pînă azi? Între Ceaușescu și contemporanii noștri stricți de astăzi, peste mode culturale și timpi istorici și indiferent de generație, (aproape), nici o diferență în modul partizan-instrumental, îngust și mărunt politic, de a înțelege televiziunea și, mai ales, de a concepe televiziunea publică. Non-evoluție generalizată, consens al stagnării.
Am început, așadar, să scriu despre TVR imediat după Revoluția din Decembrie 1989 (care fusese purtată tocmai prin televiziune, prin Televiziunea Română: fenomen din capul locului global, de pre-globalizare mediatică), de nervi și revoltă, în timpul ocupării Pieței Universității din mai-iunie 1990 (căci asta s-a întîmplat atunci: o mega-anticipare a unui fenomen, a unui tip de manifestație de protest – „Occupy“ – care avea să se „clasicizeze“ planetar un sfert de secol mai tîrziu), cînd, puternic fesenistă, de partea puterii proaspăt instalate a lui Ion Iliescu, adică la fel de politizată și de „securizată“ ca azi, de atunci pînă acum, TVR nu numai că nu reda absolut deloc ce se întîmpla în Piață, dar, foarte rar, cînd o făcea, o făcea distorsionînd cantitativ și calitativ: bagatelizator și falsificator, filmînd în unghiuri strînse și de aproape și plăsînd știrea la „diverse“, în telejurnale, pentru ca restul țării, captiv televiziunii unice, să nu vadă, să nu afle ce se întîmplă la București.
Mi-aș putea scrie – sau măcar centra – memoriile (dacă le voi scrie vreodată) pe TVR. Dar n-aș putea să o fac pentru că n-ar ieși „de“ o carte. Practic, și azi, strict, cînd TVR se află din nou într-o nenorocită (si falsă pentru că repetitivă, mereu aceeași) actualitate, aș putea să republic primul articol sau oricare dintre articolele pe care le-am scris de-a lungul vremii despre TVR, pentru că, așa cum spuneam, TVR este o conservă istorică: cam așa cum auzim incredibila știre că sînt unii care vor să pună pe piață carne de acum 40 de ani, și TVR este, practic, scoasă periodic de la congelare. Este un mamut preistoric, dar pe care doar glaciațiunea ideilor noastre neevolate despre televiziune, presă, media, informație, capital, spațiu public îl ține în (ne)viață.
Situația TVR este cauzată de o conspirație publică implicită a conștiințelor. Cum privim – intelectual și factual – televiziunea publică, adică res publica în general în republica România din semiocapitalismul global (noul capitalism de război), așa o (le) avem. Noi facem (praf) Televiziunea Română.
Voi continua.