Honor et patria

În perioada 10-11 martie 2017, a avut loc la Chur, în cantonul Graubunden, Elveția, evenimentul intitulat 4+1 Translatar Tradurre Ubersetzen Traduire. Manifestarea cu participare internațională a fost consacrată artei traducerii literare între cele patru limbi oficiale din Elveția (germana, franceza, italiana și romanșa), la care se adaugă o limbă străină invitată, programul din acest an fiind consacrat limbii române. Peste 20 de traducători, editori, autori din Elveția și din străinătate au prezentat lucrările lor publicului, în cadrul unor lecturi literare, seminarii, discuții și dezbateri. În programul cu participare românească, semnalăm: „Punte româno-romanșă“: discuție între Magdalena Popescu-Marin – Rut Plouda. Programul a urmărit prezentarea unei legături între limbile română și romanșă, realizată de scriitoarea engadină Rut Plouda și de traducătoarea ei în română, Magdalena Popescu-Marin. Nora Iuga a discutat cu Andrei Anastasescu și cu Radu Mihai Alexe despre problematica traducerilor din limba germană în limba română, moderatoare fiind scriitoarea elvețiană de origine română Dana Grigorcea. Pe 11 martie, a avut loc o discuție cu public între trei editoare din București, Geneva și Zürich: Denisa Comănescu (Editura Humanitas), Caroline Coutau (Editura Zoe) și Daniela Koch (Editura Rotpunkt/ Edition Blau). Tot pe 11 martie, s-a desfășurat o discuție cu public în prezența scriitorilor elvețieni de origine română Dana Grigorcea și Cătălin Dorian Florescu, alături de traducătoarea germană Angelika Overath, moderator fiind Jan Cornelius, scriitor german de origine română. A fost vernisată expoziția Erinnerungs­rahmen – Erzahlende Gegenstande (Cadrul memoriilor – Obiecte narative), pentru care aproximativ douăzeci de autori de origine română au conceput texte pe tema „Obiecte în exil“. Proiectul a fost realizat de Muzeul Național al Literaturii Române de la Iași, fiind coordonat de Cristina Hermeziu şi de Monica Salvan, cu participarea scriitorilor Dana Grigorcea și Cătălin Dorian Florescu. Pe 10 martie, a fost prezentat spectacolul Oameni obișnuiţi, de Gianina Cărbunariu. Evenimentul literar 4+1 Ubersetzen are drept scop promovarea importanței traducerilor literare în fața unui public larg, precum și a importanței traducerilor pentru alte culturi. Evenimentul are loc periodic în diferite regiuni ale Elveției și se adresează atît creatorilor de literatură, cît și unui public general (din comunicatul ICR Berlin). 

Scriitoarea Nora Iuga ne-a trimis textul de mai jos, despre participarea sa la evenimentul din Elveția.

 

Scriu din tren. Scriu pe genunchi. Scriu cu răsuflarea tăiată. Ca un vechi reporter de la Agenția Tass sau Havas, presat de o maximă urgență. Nu s-a întîmplat nici o catastrofă. Hauptbahnhof Wien nu s-a mai aflat sub asediul teroriștilor și nici în gardul care împrejmuiește Ungaria n-au fost găsite nici o narghilea, nici o feregea și nici un colet suspect. În Elveția am ajuns joi, 9 martie a.c., „pe la ceasul cinci al serii“, dar nu – „moartea-n rană-și așezase ouăle la cinci spre seară“ –, îmi spune Garcia Lorca în gînd, ci văzduhul tot își deșerta udul peste trupul meu obosit și umilit după treizeci de ore de mers cu trenul – și acum aud glasul lui Mihai Șora: „singura călătorie adevărată e cu trenul“ – și unde mai pui că trupul ăsta nu mai avea nici un ban de taxi, fiindcă în gară, la București, cu siguranță nu un musulman îmi furase portmoneul cu 200 de euro.

Un colț de rai

Ajung la Romantik Hotel Stern. Titlul îmi sună suspect și încep să rîd. La mine, rîsul țîșnește spontan, nechemat de nimic. Rîd ca prostu’! Hotelul, mic. La recepție, o fată foarte tînără, frumușică, fără sare, fără piper, mă întreabă de nume, mă pune să semnez, îmi dă și-o cheie cu care poți sparge țeasta unui om dintr-o lovitură, cum spargi o nucă; n-ai decît să-i mănînci miezul. Trec pe un culoar prin dreptul unei încăperi deschise permanent, unde fete în port popular din Südtirol prepară micul dejun pentru a doua zi, vorbind un melanj lingvistic de italiană, franceză, germană și romanșă, din care oricum nu pricep nimic. Așadar, mă aflu la Chur, hai să-i spunem „Cuira“, că sună mai retro și pentru urechile noastre, evident, mai decent. Un orășel mic, nu departe de Bregenz și Bludenz, înconjurat de munți de peste 3.000 de m. – ŕ propos, giganții ăștia n-au chelii ca ai noștri – brazii stau toți în front. Oare de ce?

Chur e un colț de rai. E cel mai frumos loc văzut vreodată de mine pe acest pămînt. N-ai la el nimic de obiectat. Poate de-aceea nu mă contrariază, e un Eden continuu. Am ajuns aici chemată. Peste tot în lume am ajuns răspunzînd unei chemări. Nu accept condiția de „musafir nepoftit“. Îmi place, pur și simplu, să mă știu dorită. Nu e vorba despre a dori cu orice preț să mă aflu printre aleși, am, culmea, mai curînd impresia că e vorba de un handicap. Am văzut, cînd aveam cinci ani, o foarte mare cantitate de lume fără să mi-o fi dorit vreodată. Nu simt nevoia să mă opresc undeva, nu cunosc locuri pe care să vreau să mi le însușesc pînă să mă satur de ele. Îmi place să le văd apărînd și dispărînd într-o clipă de la fereastra unui vagon de tren, la fel cum se naște un poem. Așadar, am fost invitată, iată, după Innsbruck, de la întîlnirea dedicată Literaturii române anul trecut, din nou în Elveția, la un program cultural organizat de Fundația întru colaborare federală, cf. Stiftung für Eidgenössiche Zusammenarbeit, în asociere cu Pro Helvetia, Casa de traduceri literare Looren și Centrul de traduceri literare al Universității Lausanne. Un rol extrem de important revenindu-i ICR-ului, reprezentat ireproșabil de Claudiu Florian, director adjunct ICR-Berlin.

Căi de cunoaștere

Programul întregii manifestări culturale s-a axat pe găsirea unor mai bune căi de cunoaștere între literaturile țărilor noastre. Au fost prezenți reprezentanți ai editurilor Humanitas și Polirom, Denisa Comănescu și Lucian Dan Teodorovici, amîndoi scriitori de prim rang. Firește, de la această întîlnire nu puteau lipsi mult apreciații scriitori români de limbă germană stabiliți în Elveția. Cătălin Dorian Florescu și Dana Grigorcea, cunoscută publicului românesc prin romanul Sentimentul primar al nevinovăției, apărut anul acesta la Editura Humanitas, în traducerea Norei Iuga și a lui Radu Mihai Alexe. Firește că traducătorii români din literatura de limbă germană nu puteau lipsi din cadrul acestui proiect, în care ei sînt principalii actori. Îi voi numi, deci, aici, pe Jan Cornelius, Andrei Anastasescu și subsemnata, care au schimbat idei și experiențe, la o masă rotundă, moderate de Dana Grigorcea, care ne-a molipsit pe toți cu naturalețea ei. Pour la bonne bouche, ni s-a servit ca desert și un spectacol de teatru, Oameni obișnuiți de Gianina Cărbunariu, interpretat de actori ai Teatrului de Stat din Sibiu. La sfîrșit, aplauzele publicului, care au durat un sfert de oră, m-au făcut să-mi imaginez că am asistat la un spectacol cu Lacul lebedelor, prezentat de balerini de la Balșoi, dar, din păcate, piesa la care am asistat semăna mult prea bine cu buletinele de știri de pe posturile de televiziune românești. Arta s‑o fi aflat în culise.

Din sfert în sfert de oră, bate clopotul în Turnul Bisericii Sankt Martin. Cerul, intens albastru. Soarele pune la loc pistruii pe obra­zul unei cvasinonagenare. Iar mă simt fetiță. Urc ulițele pietruite care șerpuiesc spre ascunsele poteci montane, o iau la dreapta. Pe o casă de culoarea oului de rață scrie „1540“, pe alta, de culoarea lămîiei, cu dese­ne spiralate în jurul ușilor și ferestrelor, „1481“… curți pline de flori. Platanii contorsionați, deformați aproape obscen, au scoar­ța caldă cînd îți lipești obrazul de ei. Îl pun pe uriașul nostru Radu Alexe să încerce și el. Mă ascultă. Simte ca mine. Rămîn o vreme nedezlipită de această senzație perversă. Simt că reintră sîngele tînăr în vene. Mă uit la Dana Grigorcea, cu părul ei negru, sălbatic, rîzînd, într-un grup de admiratori, și mă văd studentă, plimbîndu-mi iubirile prin Cotroceniul de altădată.

„Unde ești, copilărie, cu pădurea ta, cu tot?“

Luni, 13 martie. Sînt iar în tren, de data asta spre București. Schimb la Sargans și la Westbahnhof Wien. Nu-mi pot lua ochii de la munții gigantici care înconjoară tot spațiul pe care-l traversăm, plantat cu căsuțe, ici și colo, cochete, toate alcătuind o minusculă comunitate de oameni care scot numai zahăr pe gură. Mie nu-mi place zahărul, dar o dată pe an, parcă îți vine să crezi în îngeri. Mă întreb cum de și-a cumpărat Nietzsche o casă în Sils-Maria. Și Cioran cum de și-a petrecut atîtea veri acolo fără să i se aplece de-atîta frumos. După o noapte în care ușa de la cușeta mea s-a lovit întruna de canat fiind defectă, bătîndu-mi în cap Oda destinului, m-am trezit pe o ceață densă la Deva. Pămînt arid, nuiele uscate, gropi peste tot, movile de nisip, de pietriș, pietre sparte, rădăcini groase de copaci smulse din temelii, căsuțe de paiantă, spoite strident, mînjite cu negru de fum. Bare de metal aruncate peste tot. Deasupra lor, atîrnînd ca un steag zdrențe de toate culorile, sticle de plastic, ligheane turtite, pe după care se fugăresc cîini și pisici negre. Rufe băgate-n boală, atîrnate pe frînghii în fața caselor. Pungi de hîrtie rostogolite de vînt. Case mari, unele cu balcoane, fără ferestre, fără uși, fără oameni. Călătoresc printr-un loc vast, unde copacii desfrunziți formează de capul lor liziere pline de grație… „Unde ești, copilărie, cu pădurea ta, cu tot?“ În halta Aurel Vlaicu, dintr-un fost pod de piatră, printre cărămizi sparte și moloz, se mai vede doar un picior, pe care scrie „Honot et Patria“. Și la cîțiva kilometri de-acolo, o fostă comună. Pe singurul perete rămas dintr-o gară pitică, doar o inscripție: „Blandiana“. Trei muncitori în salopete oranj, cu lopeți în mînă, sapă o groapă între două bălți noroioase. O țară în care tot ce începe rămîne neterminat sau se surpă înainte de a începe. Voi nu vedeți asta. Voi călătoriți cu avionul.

 

P.S.: Acest text a fost scris în tren, între Deva și Sibiu, cu caietul pe genunchi, cu ochii pe fereastră (13 martie 2017, între 7.00 și 10.00).