Un album manuscris dăruit, în 1929, de Horia Oprescu (1904 – 1974) unor prieteni, cu ocazia nunții lor (album despre care va fi vorba în această restituire), spune, înainte de toate, povestea anumitor practici de scriitură. Cele trei poezii inedite din album nu sînt, în sine, spectaculoase pentru istoria literară. Dar documentul, în ansamblul lui, este. Pentru acea istorie care privește spre viețile scriitorilor, spre tabieturile și módele unei epoci, o istorie a „intimităților” literare. De numele lui Horia Oprescu, cunoscut mai ales ca prozator și istoric literar, se leagă numeroase cercetări arhivistice. O muncă pe care ar merita să o avem mai cuprinzător în vedere. Căci pentru a înțelege mersul unei literaturi, recursul la asemenea fonduri documentaristice rămîne indispensabil.
Horia Oprescu este unul dintre scriitorii care și-au început cariera în perioada interbelică, fără să fie reținut în pleiada nici unui gen literar. Cu toate acestea, numele său nu este unul neglijabil. A debutat cu versuri în 1923, în revista Cuvîntul studențesc, la 19 ani, dar ceea ce părea să anunțe o vocație poetică nu durează foarte mult timp, primul său volum fiind unul de note de călătorie, Carnet de drum, în 1931. De altfel, poezia lui, cîtă va fi fost, nu a ieșit niciodată în lume între copertele unei ediții. Impresiile de voiaj, atît cele din prima carte, cît și cele din Arena cu un singur spectator (1935), aparțin unui autor cultivat care împletește adeseori observațiile spontane cu referințe dinainte știute despre locurile pe care le vizitează. Maniera exuberant-livrescă în care pornesc diverse capitole păcălește cu ușurință cititorul, inducîndu-i mereu senzația că se află în fața incipitului unei ficțiuni. Horia Oprescu devine, fără voie, un negustor de începuturi de roman. Însemnările de călătorie respectă o anumită structură narativă, dată fie și doar de simpla desfășurare cronologică. Însă Horia Oprescu mizează pe ceva mai mult decît atît. Peregrinările lui prin străinătate sînt parcă turnate în același tipar, un tipar narativ care alunecă uneori în afara uzanțelor genului: capitolele Arenei cu un singur spectator sînt precedate de un intro sau de un motto; reflecțiile din ambele cărți se îmbină cu observațiile într-un mod greu de sesizat pe alocuri; structura este una clară, fiecare capitol fiind gîndit în așa fel încît să se îndrepte spre un deznodămînt „cu morală“. Și poate cele mai importante aspecte ale scrierilor de călătorie ale lui Horia Oprescu sînt pedanteria și manierismul stilului. Asamblarea minuțioasă și cizelarea pînă la refuz a frazelor. Un procedeu destul de rar întîlnit în rîndurile cărților de acest fel. Calofilia stilului nu se traduce însă și printr-un itinerar turistic prețios, prin evidențierea locurilor și a monumentelor de o valoare culturală deja validată. Scriitorul se aventurează în inima Belgiei, vizitează Dresda, însă dedică doar cîteva rînduri fabulosului Zwinger, alergînd parcă și în scris de-a lungul Elbei, pînă în zona Elveției saxone. De asemenea, este mai degrabă atras de apariția, în Copenhaga, a unei călugărițe pe bicicletă decît de alte priveliști.
Dintre toate secvențele acestor cărți de călătorie, două dezvăluie mai pregnant decît restul firea autorului. Este vorba, mai întîi, despre momentul în care Horia Oprescu descrie fidel însemnările de pe zidurile camerei de carceră a Universității din Heidelberg. De exemplu, un student desenase „o caracatiță enormă și hidoasă purtînd însemnarea: «Polizei» [care] se îndreaptă spre o biată pară — inimă adică — străpunsă de o săgeată. În cuprinsul inimii studentul a oftat cu litere de sînge: «Ida! 6 Tage ohne dich»“. De altfel, și ilustrația care însoțește capitolul caută să reprezinte ciudata caracatiță polițistă. Iar cea de-a doua secvență, asemănătoare primeia, dar fiind mai degrabă rodul fanteziei scriitorului, se referă la un alt fel de cameră de pedeapsă, la celula condamnaților la moarte a Palatului Ducal din Veneția. Horia Oprescu imaginează „ziduri [pe care] osîndiții scriau cu unghiile și cu sîngele lor, ultimile clamări zadarnice“. Ce împărtășesc cele două imagini cu felul de a fi al lui Horia Oprescu nu e nicidecum ideea de claustrare, scriitorul comportîndu-se, în viața reală, ca o persoană expansivă și prietenoasă, înconjurată mereu de amici și de familie; numitorul comun e tocmai interesul arătat pentru inscripțiile de pe pereții încăperilor celor însingurați.
Horia Oprescu avea, încă din tinerețe, pasiunea de a aduna documente vechi și mărturii despre timpuri trecute. Discuta cu urmașii scriitorilor, cu descendenții familiilor boierești, acordînd, cu alte cuvinte, o atenție deosebită poveștilor transmise prin viu grai, scrierilor marginale și oricăror texte care, într-o istorie culturală, își găsesc firesc locul în detectivistica inerentă. De asemenea, autorul Arenei cu un singur spectator a lucrat, între 1951-1955, la Institutul de Istorie Literară și Folclor, iar mai apoi ca muzeograf la Muzeul Literaturii Române, chiar de la înființarea instituției, în 1957, pînă la pensionare, în 1968. Faptul de a fi înconjurat de arhive îi oferă ocazia de a-și exersa și aptitudinile de istoric literar. Timp de patru decenii, a ținut conferințe radiofonice alături de un grup select de conferențiari la Radio, un grup din care au făcut parte, de-a lungul timpului, Tudor Arghezi, Mircea Eliade, Liviu Rebreanu, Constantin Rădulescu-Motru, N. Iorga, Tudor Vianu și mulți, mulți alții. Perpessicius, el însuși cronicar la radio timp de aproape două decenii (1929-1947), a avut un rol special în biografia lui Horia Oprescu. Numele celor doi nu se leagă doar de ctitorirea Muzeului Literaturii, ci și de soarta celui de-al cincilea volum, ultimul, al lui Horia Oprescu, Scriitori în lumina documentelor (1968). Perpessicius a fost cel care l-a îndemnat să-și reunească textele care au constituit subiectul unor prelegeri radiofonice din anii ’63-’64 într‑o carte de sine stătătoare. O carte de istorie literară în care autorul, pornind, de cele mai multe ori, de la documente inedite aflate în arhiva Muzeului Literaturii, reconstituie mici povești biografice sau anecdotice, povești despre opera sau receptarea operei unui scriitor. Dau doar un scurt, dar frumos exemplu de un astfel de document „scos la lumină“. Horia Oprescu pune în circulație prin această carte, între altele, și o scrisoare din 1929 a lui Bernard Shaw, adresată traducătoarei britanice Silvia Pankuhrst, scrisoare prin care se atestă faptul că faimosul dramaturg a citit o parte dintre poeziile lui Eminescu și, mai mult decît atît, mărturisește că, dacă ar fi fost „unul din editorii aceștia tineri cu tipografie proprie, […] m-aș repezi deîndată la această carte uluitoare“. O ediție bibliofilă a poeziilor eminesciene în tălmăcire englezească. Purtînd girul lui Bernard Shaw! De altfel, o asemenea ediție a și apărut un an mai tîrziu, în 1930, Poems of Mihail Eminescu, cu o prefață semnată de autorul lui Pygmalion.
Horia Oprescu a scris și un roman, Floare neagră (1932), o nuvelă, O poveste adevărată (1950), a îngrijit, în colaborare, edițiile Începuturi edilitare (1830-1832), vol. I: Documente pentru istoria Bucureștilor (1936), Bucureștii vechi (1936) și s-a ocupat și de o ediție de epistole ale scriitorilor Șt. O. Iosif, Dimitrie Anghel, Natalia Negru și alții, Corespondență (1969). La începutul anilor ’50, a tradus cîteva cărți de literatură sovietică. Iar timp de cinci ani, a fost și directorul Teatrului Municipal din București. Și-a arătat interesul pentru zone ale literaturii și culturii dintre cele mai diverse. Singurul teritoriu pe care doar l-a tatonat a fost cel al poeziei. Debutul publicistic cu versuri și făgăduința implicită a unui volum de poeme rămîn neîmplinite. Din motive necunoscute, Horia Oprescu renunță la această chemare din tinerețe, ucigînd încă din fașă un eventual destin poetic.
Dar din dar se face istoria literară
Am primit, de curînd, un cadou inedit. Inedit nu în sensul caracterului neobișnuit al obiectului, ci în sensul cît se poate de precis, filologic, al cuvîntului. Este vorba despre un album cu trei poezii manuscrise ale lui Horia Oprescu, album pe care scriitorul l-a dăruit cu multă vreme în urmă unor prieteni, Thea și Alexandru, chiar în ziua nunții lor. Somptuoasa copertă de piele maro atrage atenția în mod particular printr-un basorelief ilustrînd doi copii rotofei care, deși nu au aripi, par scoși direct din tablourile cu îngeri sau copii-Cupidon. Cele două personaje se grăbesc spre o destinație anume, împreună, sub învelișul aceluiași voal protector. O astfel de copertă, demnă de colecțiile bibliofile, amintește de cochetele albume de salon ale damelor din înalta societate a secolului al XIX-lea, albume învelite în catifea roșie sau piele, cu inscripții aurite sau broderii florale, cu încuietori sau accesorii metalice decorative. Spre deosebire, totuși, de acestea din urmă, cartea pentru tinerii căsătoriți are un singur semnatar, pe Horia Oprescu. Ultimele file ale albumului sînt, într-adevăr, completate cu semnături ale invitaților la ceremonia religioasă și cuprind chiar și o urare din partea nașului, cunoscutul medic C. Poenaru-Căplescu: „Scumpilor și frumoșilor mei fini le doresc din toată inima o viață lungă și fericită“. Dar aceste ultime pagini ar trebui privite mai degrabă ca o addenda decît ca parte integrantă a micului volum manuscris.
Ideea de a scrie versuri pentru persoanele dragi aflate într-un moment important al vieții lor, fie că acel moment înseamnă nașterea unui copil sau mariajul, decesul unui apropiat sau o convalescență anevoioasă, nu e nouă în literatura română. Numeroși poeți minori ai secolului al XIX-lea au practicat acest tip de poezie ocazională. C.D. Aricescu scria, bunăoară, catrenul intitulat Pe albumul a duoi căsătoriți: „Urez nouă viață, unire și iubire;/ Acestea ne procură curata fericire,/ Prin ele ori ce rele ca fumu-se risipesc/ Prin ele ori ce bunuri ca rosa înfloresc“.
Celebrarea prin poezie a unor atari momente pare o deprindere desuetă în zilele noastre. Poate și de aceea albumul de nuntă lasă impresia că și-ar avea originea în vremuri mai îndepărtate. Dincolo de orice asemănări, ar fi, totuși, nedrept să căutăm în poeziile lui Horia Oprescu o descendență directă din ocazionalele condeierilor mărunți. Autorul sofisticatelor descrieri de călătorie are, înainte de toate, mai multă forță decît majoritatea predecesorilor care au închinat versuri la diferite ocazii și, poate și mai important, el nu a dăruit un album cu poezii prietenilor săi din dorința de a reînvia, fie și pentru o clipă, practici saloniere. Horia Oprescu iubea cărțile legate în piele sau în materiale textile deosebite, avusese grijă ca propria lui bibliotecă să fie dichisită ca atare și e lesne de bănuit că nu dorea decît să-i ofere proaspătului cuplu o elegantă piesă bibliofilă. Să deschidem, în sfîrșit, albumul!
Carnet de croit drum în viață
Prima filă. În partea de sus, cu litere mari și subliniat stă scris Epitalam. Un titlu sub care nu numai că se reunesc cele trei poezii care urmează, formînd, astfel, un mic grupaj, dar și un titlu explicativ al întregii cărticele. „Epitalam“ înseamnă cîntec de nuntă sau poem compus în cinstea mirilor cu prilejul căsătoriei. Pe aceeași pagină, imediat sub titlu, apare o lămurire suplimentară: „pentru Thea și Alexandru de ziua lor: 8 Ianuar 1928“. Această lămurire nu trece, din păcate, dincolo de copertă, din simplul motiv că orice urmă a cuplului pare imposibil de găsit în biografia destul de puțin cunoscută a lui Horia Oprescu. Știm că autorul avea aproape 24 de ani cînd a scris aceste poezii, că lucra în cadrul Primăriei Capitalei, și putem presupune, nu fără lipsă de temei, că cei doi, Thea și Alexandru, îi erau apropiați. Genul acesta de poezie ia mereu naștere din sentimentul prieteniei.
Răsfoim. Albumul conține trei poeme manuscrise, I. Ieri, II. Azi și III. Mîine. Titlul fiecăruia e scris separat, pe pagina care precede textul, accentuînd astfel impresia împărțirii în mici capitole poetice. „Capitole“ care suprapun trei povești ușor de intuit ale cuplului: momentul în care s-au îndrăgostit, ziua nunții și viitorul pe care îl vor avea împreună. Prima poezie, o închipuire a întîlnirii celor doi, sună așa: „Se risipea parfum de floare/ În calda voastră primăvară,/ Și’n ochi aveați frînturi de soare./ Cînd v’ați zîmbit întîia oară. // Ați stat urzind, doar într’o clipă,/ Un vis ce nu’ncape’n cuvinte./ Purtați de-a dorului aripă/ Știați că visul nu vă minte“.
Dacă, la prima vedere, versurile nu dezvăluie neapărat o dezinvoltură poetică ieșită din comun, ele fiind curate și cuminți, o sonoritate stranie, cunoscută parcă din altă parte, le străbate. Sigur că pentru flori și primăvară, pentru frînturi de soare și vise au curs fluvii de cerneală din stilourile poeților. Dar sentimentul familiarității versurilor lui Horia Oprescu este declanșat mai curînd de sintagma „a dorului aripă“, folosită de Veronica Micle în poezia Raze de lună, din care redau prima strofă: „Ce n-ar da un mort în groapă pentru-un răsărit de lună!/ Ai zis tu și eu atuncea, cînd pe-a dorului aripe [s.m.]/ Duși de al iubirii farmec, – privind cerul împreună –/ Noi visam eternitate în durata unei clipe“.
Sigur că nu pare a fi mare lucru. Cu atît mai mult cu cît expresii sau imagini de tot felul circulă dintotdeauna involuntar de la un poet la altul, de la o poezie la alta. Iar „a dorului aripă“ nu are cu adevărat nimic special care să o facă memorabilă și să o lege de numele Veronicăi Micle. Ce nu e întîmplător, totuși, e legătura subtilă care se creează între povestea prietenilor lui, a celor doi miri, și povestea acestei poezii a Veronicăi Micle. Raze de lună a fost scrisă dintr-o suflare, după o pauză de un, an în care poeta nu a mai așternut pe hîrtie nici un vers, chiar în dimineața zilei de 16 iunie 1889. Nu știa încă, în acele clipe, că aceea era ziua în care, cu cîteva ore înainte, murise Eminescu. O coincidență fatidică. Dar și mărtuia unei mari, aproape telepatice iubiri. Și tocmai asta e ceea ce Horia Oprescu le dorește și tinerilor căsătoriți: o dragoste trainică, o dragoste care să se întipărească în mințile tuturor.
Cea de-a doua poezie din album, II. Azi, caută să imortalizeze filmul cununiei: „Frînturi de rugi pioase sună:/ Un Făt-Frumos și o Crăiasă/ Cu ram de mirt se încunună…/ – Și… Vino din Liban mireasă…// De flori e drumul o ninsoare…// Pe flori călcați și tot parfumul,/ Ascuns în florile sihastre,/ Să aromeze veșnic drumul/ De-a lungul viețuirii voastre“.
Un film imaginar. Pentru că versurile au fost scrise înaintea momentului propriu-zis al ceremoniei. Însă ele reflectă secvențe, practici religioase care trebuie să fi avut loc și în realitate. Cununa de mirt, rugăciunile, fragmentul din Cîntarea cîntărilor din Vechiul Testament, care începe cu „Vino din Liban mireasă“ și care se aude odată cu intrarea în biserică a viitoarei soții, sînt imagini pe care Horia Oprescu le asociază tinerilor, „Un Făt-Frumos și o Crăiasă“, tocmai pentru a sublinia și dimensiunea mitică a relației. Prin intermediul primelor două poezii din acest album, Horia Oprescu nu caută să idealizeze cuplul Thea și Alexandru. Faptul că încearcă să arunce asupra lor lumina unei mari iubiri, prin stăruința asupra caracterului sacru al uniunii, nu reprezintă neapărat realități conjugale cît o afectuoasă urare de nuntă.
Cel din urmă poem și cel mai amplu dintre toate, III. Mîine, camuflează gîndurile bune pe care Horia Oprescu le are despre prietenii săi în adevărate profeții: „Va trece noaptea asta albă:/ – Preludiu la o simfonie,/ O primă perlă dintr’o salbă,/ Întîiul vers din poezie.// Încrederea mereu mai mult/ Puterea voastră va spori,/ Și asprul zilelor tumult/ Tot mai uniți vă va găsi.// Așa veți merge învingînd/ Ori ce-ar fi greu, o viață’ntreagă./ – Voi sînteți doi dar doar un gînd/ În vraja lui, de-acum, vă leagă.// Și-ași vrea — de va veni vreodat’/ Vreo tristețe — ăst album/ Să-l redeschideți…/ Alungat/ S’o pierde al tristeții fum.// Albumul — știți — e un erbar/ Păstrînd a amintirii floare./ – S’aveți în el parfumul rar/ Din prima voastră sărbătoare!“.
Dincolo de asta, poemul vine și cu „instrucțiunile de folosire“ ale albumului. Cum ar trebui, așadar, să funcționeze acest album? Este el un simplu memento sau își depășește scopul pentru care a fost creat?
Un debut privat
Ca obiect, albumul lui Horia Oprescu se aseamănă cu albumele saloanelor literare din secolul al XIX-lea. De asemenea, orice fel de rînduri scrise cu ocazia unui eveniment sau în cadrul aproape ritualic al soarélelor au ca scop declarat aducerea-aminte. De multe ori, chiar așa se și intitulează micile fragmente rimate sau gîndurile notate în albume: suvenir. Dar, dacă în cazul cărților manuscrise în care se adunau poezii și cugetări ale mai multor persoane sau chiar în cazul versurilor ocazionale, amintirea care se cerea reținută sau readusă în minte odată cu răsfoirea, peste timp, este cea a semnatarilor sau a anumitor împrejurări, cu totul alta este situația albumului dăruit de Horia Oprescu prietenilor săi. Prin acest dar, un „erbar păstrînd a amintirii floare“, scriitorul nu-și revendică locul lui în amintirile viitoare ale cuplului, ci dorește ca aceștia să-și aducă aminte, în clipele de cumpănă, de ei înșiși, de tinerețea lor, de fericirea zilelor în care s-au cunoscut și s-au simțit predestinați unul altuia, de nunta de poveste. Pentru Thea și Alexandru, albumul este cartea iubirii lor. Ce poate fi, atunci, pentru noi?
Dacă privim albumul altfel decît am făcut-o pînă acum, raportîndu-l mereu la persoanele cărora le este dedicat, dacă scoatem din ecuație misteriosul cuplu, ne îndreptăm negreșit atenția spre structura lui. Am văzut, pe prima pagină descoperim titlul, Epitalam, o dedicație „pentru Thea și Alexandru, de ziua lor“ și o dată, 8 ianuarie 1928. Toate aceste informații ne îndeamnă să o considerăm pagină de titlu. Sau să admitem că funcționează ca atare. Cît despre organizarea cronologică după subiectul poeziilor, deși simplistă, aceasta ascunde un mic plan arhitectonic al albumului. Fiecare poem e precedat de o pagină doar cu titlul, accentuînd fragmentarea sau, mai bine spus, aranjarea textelor. Iar distribuția timpurilor verbale e și ea dintre cele mai atente. Astfel, pentru poezia I. Ieri predomină timpuri trecute, pentru II. Azi cele prezente, iar pentru III. Mîine cele viitoare. Toate aceste aspecte denotă o meticulozitate similară aceleia de care e nevoie atunci cînd un autor își construiește un volum. Și întorcîndu-mă la comparația inevitabilă cu albumele de salon, cel scris integral de Horia Oprescu mai are o trăsătură distinctivă: este finit. Odată cu punctul pus după semnătură, albumul este gata, întreg, nu mai așteaptă alte rînduri, alte gînduri, alți poeți. Totuși, există un titlu lăsat în suspensie pe pagina care succede ultimul poem: „Loc rezervat pentru un cîntec de leagăn“. Dar promisiunea revenirii asupra albumului este una falsă, scriitorul face doar o elegantă urare suplimentară. Cît despre paginile cu semnăturile invitaților la nuntă din finalul albumului, ele joacă rolul, cum am mai spus deja, unei addenda în absența căreia nici o carte nu ar fi, în fond, incompletă.
Că albumul e, înainte de toate, un dar de nuntă nu poate fi contestat. Că structura lui oglindește, prin reducere la scară, trăsăturile esențiale ale unei cărți e, iarăși, de necontestat. Scriam încă de la început că Horia Oprescu nu a publicat nici un volum de poezie. Dar a conceput și scris acest album asemenea unuia. Iar prin restituirea lui nu caut, sub nici o formă, să susțin existența unei originale valori estetice acolo unde ea nu există. Caut, în schimb, să subliniez sensibilitatea aparte pe care o avea Horia Oprescu într-o epocă în care poezia însemna deja altceva, cutumele erau și ele altele, iar intimismul nu mai era de mult la modă. O sensibilitate care îl determină să scrie un volum miniatural pentru doar doi „spectatori“. Și cum acest lucru se întîmplă cu trei ani înaintea tipăririi primei lui cărți, am putea spune chiar că acest gest prietenesc se transformă într-un debut privat.