Horia Oprescu în lumina amintirilor

Am restituit de curînd, în paginile Observatorului cultural, un mic volum manuscris al lui Horia Oprescu. Un album cu poezii pe care scriitorul l-a dăruit, în 1928, unor prieteni, la căsătoria lor. Despre semnificațiile originalului cadou de nuntă am scris deja. Reiau, pe scurt, două idei esențiale. Pe de o parte, Horia Oprescu nu a fost cunoscut ca poet. Deși a debutat cu versuri în revista Cuvîntul studen­țesc, în 1923, nu a publicat niciodată un volum de poeme. Totuși, albumul manuscris întru­nește majoritatea trăsăturilor unei cărți, concepute însă pentru numai doi „spectatori“, tinerii însurăței Thea și Alexandru. A fost debutul privat al lui Horia Oprescu, petrecut înaintea celui editorial, din 1931, cu volumul Carnet de drum. Iar, pe de altă parte, albumul, rămășiță a practicilor saloniere din secolul al XIX-lea, reprezintă dovada sensibilității aparte pe care o avea Horia Oprescu. Sensibilitate care nu a fost reținută mai detaliat de nici o însemnare de tip memorialistic.

În numărul inaugural al revistei Manu­scriptum (1970), Perpessicius semna articolul director, „Programul nostru“. Fiecare publicație are, explicit sau implicit, o direcție culturală și ideologică pe care încearcă să o urmeze. Pentru Perpessicius conta mai ales existența unei anumite rubrici: „O rubrică la care revista noastră ține cu osebire și căreia îi va acorda întreaga atenție este aceea rezervată unor mărturii literare. Ea ar dori să prezinte, fie sub forma unor interviuri, fie sub aceea a unor pagini autonome de reminiscențe, cele mai de seamă informații din viața și creația scriitorilor și oamenilor de cultură“. Asemenea amintiri literare nu numai că facilitează înțelegerea biografiei sau a operei unui scriitor, dar funcționează şi ca o planșă în absența căreia nu am avea pe ce bază să așezăm, piesă cu piesă, destinele sau cărțile individuale ale scriitorilor. Pentru că mereu e nevoie de un context. Și pentru că, discutînd despre un autor, discutăm inevitabil și despre epoca în care a trăit, iar amintirile apropiaților depășesc întotdeauna conturul personalității scriitorului evocat, răsfirîndu-se și printre alți oameni sau printre alte povești, care mai de care mai surprinzătoare.

Pe urmele crezului lui Perpessicius, el însuși prieten cu Horia Oprescu, m-am gîndit să iau un interviu nurorii scriitorului, traducătoarea Sofia L. Oprescu, soția regretatului critic de artă Liviu H. Oprescu. De numele său se leagă, recent, tălmăcirea românească a cărții lui Richard Edwards, București, Bulevardul Dacia 77. O poveste franco-română, volum despre istoria Institutului Francez din București. Dar eu am căutat-o pe Sofia L. Oprescu avînd alt fel de istorii în minte. Cele despre Horia Oprescu.

La invitația binevoitoare a dumneaei, am poposit, preț de vreo două ore, pe Intrarea Bitolia 22. O casă construită de Horia Oprescu în tinerețe, pentru familie. În dreptul soneriei de la intrare e scris încă numele scriitorului, iar în interior am avut ocazia să văd o parte din biblioteca lui. Ediții frumos legate în piele și un raft pe care se aflau, la loc de cinste, cărțile lui Rebreanu. Sofia L. Oprescu mi-a vorbit despre această pasiune bibliofilă pe care o avea socrul ei și despre felul în care își dichisea volumele din bibliotecă, îmbrăcîndu-le în „veșminte“ mai elegante. Mi-a povestit amuzată și despre faptul că, atunci cînd Horia Oprescu o vedea într-o rochie cu un colorit mai special, îi spunea că respectivul material ar fi perfect pentru coperta unei cărți. Eu i-am arătat cadoul de nuntă, albumul cu o remarcabilă copertă de piele cu basorelief, și de la acest manuscris regăsit am pornit interviul. Un interviu în care amintirile despre Horia Oprescu ne plimbă prin istoria recentă, cu opriri în sînul familiei Rebreanu sau în timpul marilor bombardamente din aprilie ’44, ne fac să zăbovim pe muntele Găina (nu la tîrgul de fete!) sau în preajma Muzeului Literaturii Române.

Stimată doamnă Sofia Oprescu, vă amintiți momentul în care l-ați întîlnit pentru prima dată pe cel care a fost Horia Oprescu?

Da, am o amintire legată de o primă întîlnire. Eram în 1968. În toamna acelui an, îl cunoscusem pe viitorul meu soț, Liviu Oprescu, și destul de curînd, la o lună, două, m-a adus la o masă de familie. Erau o tradiție aceste mese familiale, la care veneau și prieteni. Era o casă deschisă, în Bitolia 22. Duminica se organiza o masă mai mare, la care participau și membri de familie, dar și prieteni apropiați. Iar de sărbători și de zilele de naștere, întotdeauna se întrunea toată lumea. Revenind, la masa despre care vorbesc m-a impresionat socrul meu, un gentleman desărvîrșit, deosebit de amabil, de atent cu interlocutorul, cu un umor special. Era foarte cald și cu soția lui, cu care, iarăși, se purta deosebit de politicos. La sfîrșitul meselor, ținea un toast în care sublinia momentul, ocazia pentru care se întrunise familia, și mulțumea soției pentru efortul făcut. Acest lucru țin minte că m-a impresionat.

O casă aglomerată

Cam cîte persoane se adunau, de obicei, la aceste mese?

La mesele astea? Era foarte amuzant, într‑un fel! În primul rînd, casa a fost salvată de la naționalizare. De pe toată strada asta au scăpat numai două case. Socrii mei aveau mulți prieteni, unii în provincie. Copiii acestora au venit să studieze în București și fiecare primise cîte o cămăruță, stătea în cîte o încăpere. Deci, camerele erau mai mult sau mai puțin ocupate, erau destul de numeroși locatari. Aici, în apartamentul în care stătea socrul meu, nu, dar sus stăteau trei! Dan, fiul din prima căsătorie a lui Horia Oprescu, și încă doi sau trei tineri care veniseră să studieze în București. La parter, iarăși, mai era o cameră, tot așa, închiriată fiului unor prieteni. Dar tendința în acei ani era aceasta: tot ce se considera spațiu excesiv era luat și atribuit altora. De fapt, de naționalizare i-a salvat faptul că Horia Oprescu era membru al Uniunii Scriitorilor și Mihai Beniuc a intervenit. Mihai Beniuc era atunci președintele Uniunii și a avut bunăvoința să intervină, cunoscîndu‑l pe socrul meu încă din perioada interbelică. Erau deja cu mobilele în camioane, în stradă, știau și unde urmau să se mute, cînd a venit un ordin de oprire și și-au putut păstra casa. Dar cu foarte mulți locatari diverși în ea. Pentru că au venit și unii trimiși de primărie și „repartizați“ aici.

Prin urmare, în primă fază, locatarii cu care se împărțea casa erau copiii prietenilor…

Acești copii ai prietenilor, după care au venit cei trimiși de Stat. Pe măsură ce și-au absolvit studiile, tinerii au plecat. Au fost vreo două generații, pe unii îi cunosc și eu, cîțiva mai trăiesc și astăzi, au devenit profesori universitari, medici și au rămas foarte apropiați de familia Oprescu. Erau și ei membri ai familiei! La toate mesele familiale participa și acest tineret studios care stătea în casă! Iar din familie veneau sora și cumnatul, care stăteau aici, la parter. Eu n-am mai apucat-o pe mama lui Horia Oprescu în viață, deci pe bunica soțului meu, dar pe sora lui, da; și mai era încă o mătușă mai în vîrstă, care venea la aceste mese. Pe urmă, erau prietenii, între care istoricul Vasile Netea, mai erau cîțiva veri cu soțiile lor. Era un nucleu de 20 de membri ai familiei.

Cine gătea pentru toți acești meseni?

A! Soacra mea și, pe vremea aceea, aveam și o femeie în casă. Cît a trăit socrul meu a fost întotdeauna și o femeie în casă. Dar soția lui era o gospodină desăvîrșită și gătea minunat, făcea niște plăcinte extraordinare. Era iute și veselă, o persoană deosebită. Erau foarte plăcute aceste mese. Țin minte că socrul meu, cînd se așeza la masă, lua lingurița, care era așezată în fața farfuriei, și întreba: „A, Marioaro, bomboano – așa o alinta! –, avem și desert?“. Era glumeț! Erau foarte calde aceste adunări. Iar soacra mea avea un simț al esteticului deosebit. Avea o colecție de artă populară, avea o colecție de icoane pe sticlă, și așa fărîmițată cum era casa, cu mulți locatari, știuse să rezolve lucrurile astfel încît să existe un spațiu unde să se adune. Amenajase la subsol o bucătărie și era și o încăpere mai mare, sufrageria, cu icoane și obiecte de artă populară. Foarte plăcută și caldă era această cameră, cu o sobă mare în colț, cu o masă mare, în jurul căreia ne adunam. Socrul meu îi spunea „Maria Keller“, „Keller“ însemnînd pivniță, în germană. Era o viață frumoasă de familie. Și cred că era normal în epocă. Cred că așa trăiau oamenii care încercau să continue modul de viață în care fuseseră educați.

Începuturile Muzeului Literaturii

Dumneavoastră l-ați cunoscut pe Horia Oprescu în ’68, cînd se pensionase de la Muzeul Literaturii…

Da, dar mai mergea la Muzeu. Chiar destul de frecvent. Țin minte că lucra zilnic, avea o severă disciplină a muncii. Dimineața, după-masa avea niște ore în care citea și scria, era colaborator al Radioului, lucra pentru domnul Iulius Țundrea, redactorul-șef al secției culturale, dacă țin bine minte, făcea emisiuni în cadrul Fonotecii de aur. Avea relații cu multe familii descendente sau cu urmașii scriitorilor pe care îi cunoscuse, adunase foarte multe documente și pot să spun că a fost unul dintre fondatorii Muzeului Literaturii Române. De fapt, el a fost cel care, strîngînd foarte multe documente, care erau depozitate aici, la noi în casă – au fost sub scară, era plin, pînă n-au mai încăput! –, s-a dus la Călinescu, cu care colabora, și i-a spus: „Maestre, acum e rîndul dumneavoastră, trebuie să interveniți – Călinescu era într-o postură oficială, recunoscută – să încercăm să facem un muzeu, pentru că e păcat de aceste documente“. Pentru că și Călinescu avea multe, îl interesa domeniul foarte mult, pe socrul meu la fel, s‑au hotărît să le pună împreună, să întemeieze acest muzeu. Iar apoi, după ce au primit aprobările necesare – Călinescu a primit aprobările – și s-a decis și locul unde să se amenajeze muzeul, s-au gîndit la o personalitate care să-l conducă. Călinescu n-a vrut să fie director, socrul meu a zis că trebuie să fie un nume, o personalitate, și atunci l-au propus pe Perpessicius.

Cu alte cuvinte, Muzeul Literaturii a pornit de la donațiile lui Horia Oprescu și…

Da, și ale lui Călinescu. Un camion de documente mi-a spus soacra mea că a fost dus din casă cînd s-a fondat muzeul!

Ați văzut acest fond?

Nu știu dacă există un fond Horia Oprescu. Nu cred. Documentele donate au constituit fondul inițial, de plecare. Știu că soacra mea a păstrat legătura cu Muzeul și cu oamenii de acolo, foștii colegi ai socrului meu. Au fost niș­te simpozioane dedicate întemeierii Muzeului, și întotdeauna s-a menționat această anecdotă a debutului. Cei care au lucrat la început acolo și au fost colegi cu socrul meu știau cît de mare a fost contribuția lui. Acum, astăzi, nu mai știu cîte se cunosc despre aceste începuturi. Bănuiesc că există undeva, în arhivele instituției, toată povestea.

În Dicţionarul General al Literaturii Române se amintește că s-a numărat printre fondatori, însă fără detaliile pe care le furnizați dumneavoastră.

Era un om modest, dar de o mare calitate umană.

V-am arătat, înainte de a începe această discuție, albumul de poezii manuscrise pe care Horia Oprescu l-a dăruit unor prieteni, cuplului Thea și Alexandru, în ianuarie 1928, cu prilejul căsătoriei celor doi. Un cadou care pare că vine din alte vremuri.

Da.

Ați simțit vreodată că socrul dumneavoastră n-ar aparține epocii în care trăieș­te, că în conduita lui s-ar păstra niște afinități sau nostalgii pentru vremuri trecute, poate vremurile tinereții lui?

Nu cred că era o inadecvare. Cred că noi, poate și generația dumneavoastră, aruncăm o imagine sau ne facem o imagine diferită de­spre oamenii din acea vreme. Sigur că el era un om respectuos față de trecut și faţă de obiceiurile de altădată, dar și prin, cum să zic?, educația familială, pentru că tatăl lui, Costin Oprescu, fusese, la începutul secolului trecut, funcționar la Direcțiunea Generală a Serviciului Sanitar și a scris articole și un îndreptar – cred că am cartea undeva – de conduită igienică și morală, dedicate educației copiilor. Deci, avea niște principii de existență foarte sănătoase, definite de tatăl lui, pe care cred că le-a respectat și la fel cred că și-a educat și el fiii, impunîndu-le de mici niște norme și reguli foarte clare, creîndu-le o ierarhie a valorilor foarte limpede. Avea un respect deosebit pentru celălalt, pentru oamenii care îl înconjurau, cei cu care lucra. Era mereu foarte atent, foarte respectuos cu toți. Și, în același timp, avea un respect al ierarhiei, pentru că așa a fost crescut, un respect pe care îl transmisese și soțului meu. Mie mi se părea puțin burghez, eu veneam dintr-o altă familie, mai „revoluționară“, ca să zic așa, și acceptarea ordinelor venite de sus nu mi se părea un lucru foarte firesc. Dar ei așa fuseseră crescuți. Or, în această lume în care părinții erau tratați cu mare respect, familia avea un rol fundamental, iar administrația de stat în care lucra era o instituție ierarhizată în care își făcea datoria cu multă conștiinciozitate, fără să pună la îndoială ceea ce trebuia să facă. Nu cred că nu era un om al vremurilor sale. Cred că era un om corect și, cum să spun?, perfect adecvat.

Cum înțelegea prietenia?

În aceste ierarhii valorice, prietenia ocupa un loc foarte important și era sfîntă, era o relație sfîntă. Mama, soția, prietenul însemnau niște relații care trebuiau tratate cu seriozitate și chiar cu sfințenie. Nu accepta niciodată să fie pusă la îndoială calitatea unui prieten sau a mamei ori a nevestei sale. Asta ținea de educația pe care o primise. Și bănuiesc că, față de prietenii lui, pentru că era un om deosebit, cu o sensibilitate deosebită, avea și gesturi deosebite. Cum a fost și albumul pe care l-a oferit acestor tineri care se căsătoriseră.

Prietenia cu familia Rebreanu

Știți despre cine este vorba, cine erau Thea și Alexandru?

Nu știu cine erau. Presupun că făceau parte din anturajul administrativ, colegi de birou, dintre oamenii cu care lucra. Nu sînt din familie, pentru că am văzut și cine a mai semnat acolo și nu recunosc nici un nume, nu e vorba de familia apropiată. Avea mulți prieteni și, fiind directorul Secției Culturale a Primăriei, îi cunoștea pe foarte mulți dintre intelectualii vremii. Acest departament acorda sprijin financiar și scriitorilor și astfel îi cunoscuse pe mulți dintre ei. Așa l-a cunoscut și pe Rebreanu, cu care a devenit amic, pe care îl frecventa. Cînd Rebreanu era directorul Teatrului Național, iar Horia Oprescu directorul Teatrului Municipal, fiind invitat în casa prozatorului, a întîlnit-o pe cea care avea să-i devină a doua soție, Maria Oprescu. Soacra mea era o fată din Ardeal, copil de suflet, într-un fel, al familiei Rebreanu. După ce se măritase Puia Rebreanu, doamna Rebreanu își dorea un suflet tînăr pe lîngă ea și s-a dus la directoarea Liceului „Elena Doamna“, rugînd-o să‑i recomande o fată tînără, care ar avea nevoie de căldura unei familii și care să merite să fie sprijinită de către ei. Așa a cunoscut-o pe Marioara Gusan, soacra mea, care venea dintr‑o familie ardelenească, îi murise tatăl în Primul Război Mondial, mama se recăsătorise și a trimis-o la niște rude în Regat, aici, în jurul Bucureștiului, aceia au dat-o la liceu și stătea în internat. Era destul de singură și doamna Rebreanu o invita la sfîrșit de săptămînă să meargă la ei, iar în vacanțe o luau la Valea Mare, unde aveau o casă de odihnă și își petreceau vara. Și cum era ardeleancă, de lîngă Sibiu, Rebreanu a îndrăgit-o foarte tare și astfel soacra mea, cam de pe la 16 ani, pînă s-a măritat, la 27-28, a trăit pe lîngă familia Rebreanu. Pe urmă, ei s-au ocupat și de repartiția ei, cînd și-a terminat studiile, a fost profesoară de lucru de mînă, mai întîi a fost repartizată la Timișoara și apoi în București.

Iar Rebreanu a fost și nașul soțului dumneavoastră…

Ei s-au ocupat și de căsătoria lui Horia Oprescu cu Marioara Gusan, așa se numea soacra mea, iar primul lor copil, Liviu, a fost botezat de Rebreni. Rebreanu deja era bolnav, Bucureștiul era bombardat, soacra mea se ducea des la ei, pentru că stăteau în centru, iar bombele au căzut destul de central și în jurul Gării de Nord. Liviu s-a născut într-o zi de bombardament, în noaptea de 4 spre 5 aprilie ’44. Atunci au fost mari bombardamente în București și pe Valea Prahovei. Spitalul Militar a trebuit evacuat, au fost scoși răniții, bolnavii și lăuzele, cum era și ea. Socrul meu, care, cum v-am spus, avea umor, cînd a fost să-i dea numele de botez – bine, era hotărît să fie Liviu –, i-a dat și numele de Bombiță, că s-a născut într‑o zi cu bombardamente!

Apare așa și în certificatul de naștere!?

Da, îl chema Liviu Bombiță Oprescu!

Supraviețuitor al unui accident aviatic

Dumneavoastră, dacă nu greșesc, v-ați căsătorit cu Liviu Oprescu în 1972.

Da.

Ați primit ca dar de nuntă, din partea tatălui său, un album asemănător celui pe care vi l-am arătat?

Nu, nu. Probabil nu mai era nici obiceiul. Dar s-a făcut o masă mare, la care, într-adevăr, au participat, dintre prietenii apropiați ai familiei Oprescu, cîteva nume mai cunoscute, iar nașa noastră – deși noi n-am făcut atunci căsătoria religioasă – se considera Fanny Rebreanu. Pretindea să-i spun „mama nașă“. Era nașa lui Liviu și trebuia să-i spun așa! Nu, n-am primit un asemenea dar. Nici Horia Oprescu nu mai era într-o formă extraordinară. El căzuse cu avionul, cred că în ’42 fusese acest accident, cînd era directorul Teatrului Municipal. A fost trimis într-o delegație, am impresia că în Germania, și avionul s-a prăbușit pe muntele Găina. Au scăpat două persoane, dar în București nu s-a aflat decît mai tîrziu. Prima veste a fost că s-a prăbușit avionul. Telefon exista, dar nu se comunica atît de ușor cum se întîmplă azi. Nu s-a știut că au fost și supraviețuitori. În primul moment s-a spus că au murit toți. Sora, mama și cumnatul lui au plecat cu sicriul în Ardeal, să-i aducă trupul, și au aflat că, de fapt, scăpase cu viață! Doi pasageri scăpaseră. Horia Oprescu a stat trei săptămîni în comă profundă, după care a fost amnezic o vreme și a reînvățat să scrie, să citească și, încet-încet, i-au revenit amintirile.

Ați văzut un document scris din această perioadă?

Nu, pentru că a fost un proces rapid. Nici nu se căsătorise cu soacra mea. Era văduv. Fusese însurat, i-a murit soția, îl avea pe Dan – primul copil – mic, cu guvernanta acasă, mama, sora și cumnatul lui se ocupau de acest prim copil, iar el plecase în delegație. Nu știu multe despre refacerea lui, dar, în orice caz, a rămas cu niște sechele, pentru că a avut o comoție cerebrală puternică. Nu mai putea să doarmă decît două-trei ore pe noapte și în fragmente. Dormea puțin, se trezea, citea, iarăși mai dormea puțin. Acest somn întrerupt era o uzură extraodinară pentru organism, drept care, la 60 de ani, a făcut un infarct. Nu se odihnea bine.

Începînd cu 1942…

A mai trăit 32 de ani. În ’74, cînd l-am sărbătorit la împlinirea a 70 de ani, am avut aici o masă mare, și a doua zi a făcut al doilea infarct, care i-a fost fatal.

Să ne întoarcem la mesele de familie, despre care mi-ați vorbit și la care Horia Oprescu ținea un discurs sau recita o poezie.

Uneori, aceste toasturi erau sub formă versificată. Depindea de moment.

Credeți că există vreo legătură între cronicile radiofonice pe care le-a ținut în prima parte a anilor ’60 și discursurile de la mesele familiale? Avea vocație oratorică?

Nu știu ce să vă spun. S-ar putea să fi avut, instinctiv. A ținut conferințe radiofonice și în perioada interbelică, dar era, în primul rînd, scriitor, avea un mare respect pentru cuvîntul scris. Mai tîrziu, cînd a început să adune documente referitoare la scriitorii români, cînd stătea de vorbă cu rudele și cu urmașii, simțind valoarea pe care o reprezentau aceste informații, a înregistrat pe bandă sau a notat tot ce povesteau soții, fiice, fii de scriitori… A simțit nevoia să consemneze ceea ce auzea și pe urmă să le transforme, să dea o formă publicabilă acestor discuții. Nu pot să spun care era procesul… Era un mod al lui de a fi, de a privi lucrurile.

Își cunoștea valoarea și locul

Horia Oprescu a debutat publicistic cu versuri, în 1923. Și, din ce-mi spuneți și dumneavoastră, se pare că a continuat să scrie poezie – ocazională – pentru prieteni, pentru familie. O poezie cu destinatari preciși. Credeți că și-a ratat vocația poetică? Vorbea despre intenția de a publica, de a aduna într-un volum poeziile?

Nu. Nu se considera un poet cu P mare! Era un bun versificator, începuse prin a publica poezie în tinerețe, îl amuza. Era prieten cu Minulescu, era prieten cu toată floarea literaturii din epoca sa, dar cred că își cunoștea valoarea și locul. Era, în primul rînd, scriitor, publicase un roman, două cărți de amintiri din călătorii, iar apoi s-a și îndreptat către istorie literară, dar în nici un caz nu se considera, cred eu… poet. Scriitor, cu siguranță, se considera.

Era exigent?

Era exigent și era un om lucid. Nu s-a dedicat scrisului toată viața. A muncit peste 20 de ani în Primăria municipală, mă rog, pînă în ’44, cînd s-a îndreptat spre istoria literară. În prima parte a vieții a avut niște funcții administrative, care îi ocupau foarte mult timp. Scrisul era secundar.

A îngrijit și ediții.

Da, a scos ediția aceea dedicată Bucureștiului vechi, precum și albume și un anuar al Bucureștiului vechi.

Și o ediție de corespondență a scriitorilor.

Da, da, da! A și tradus mult imediat după război. Trebuia să-și cîștige cumva existența.

Mi-ați putea împărtăși cea mai dragă amintire care vă leagă de socrul dumneavoastră?

N-am stat niciodată să mă gîndesc! Am multe amintiri și toate sînt frumoase.

În dreptul soneriei de la intrare scrie Horia Oprescu. Pare prezent peste tot în această casă, pe care a construit-o, mi-ați spus dumneavoastră, pentru familie…

Pentru familie… Era o personalitate fermecătoare. Fermecătoare! V-am spus, era gentlemanul perfect, femeile îl simpatizau, pentru că era atît de respectuos și de plăcut și inteligent și atent. Era un erudit, continua să citească și să învețe, își nota carnete întregi cu cuvinte din germană, știa germana, o cunoaștea destul de bine, dar continua s-o învețe. Toată viața și-a dedicat-o cunoașterii și împărtășirii a ceea ce știa și a ceea ce putea crea.

Interviu realizat de Andreea TELIBAN