„Îmi accept soarta, fără să mă consider o victimă“

Remarcat încă de la primul său roman, Dans ma peau (1), în care vorbeşte de boala autoimună de care suferă şi care-l împinge către o ineluctabilă dizabilitate motorie şi o profundă suferinţă fizică, Guillaume de Fonclare revine cu un nou volum, Dans tes pas (Pe urmele paşilor tăi), considerat de critică drept „a doua parte a unui diptic al durerii“ (François Busnel, L’Express, 06/02/ 2013). Reluînd tema urmei pe care o lasă în noi suferinţa, boala şi spaima de moarte, autorul realizează o adevărată pledoarie pentru viaţă, zguduit fiind de sinuciderea celui mai bun prieten al său, încercînd să dea sens unor cuvinte ca „speranţă“, „curaj“, „credinţă“, „suferinţă“, „îndoială“, „încredere“. În momentul apariţiei în limba română a primei sale cărţi (2010), am publicat o cronică, urmată, în momentul vizitei în România a autorului, de un interviu pe care acesta a avut amabilitatea să i-l acorde Adinei Diniţoiu, în paginileObservatorului cultural. Interviul de azi se înscrie, aşadar, în această continuitate.   Dacă ar fi să credem ultimele noutăţi pe care le daţi cititorilor în ultima carte asupra stării sănătăţii dumneavoastră, înţelegem că navigaţi printre cuvinte barbare ca „fibrilinopatie“, „crioglobulinemie“ etc. prin care medicina încearcă să dea un diagnostic mai precis bolii […]