În marginea literaturii

Una dintre trăsăturile jurnalului, s-a spus, ar fi continua şi sîcîitoarea reflecţie asupra propriului statut şi, mai ales, asupra relaţiei sale cu literatura. E un soi de criză de identitate a unui gen care, în plan literar, pare a pastişa arivismul eroilor stendhalieni. Într-un fel, originalitatea şi o parte din farmecul jurnalelor lui Livius Ciocârlie vin tocmai din felul în care această autoreflexivitate e dusă la capăt. Fiecare dintre jurnalele acestuia conţine şi o „teorie“ (în sensul slab, fragmentar) a jurnalului, prezentă sub forma unor reflecţii continue asupra propriei scrieri. Pentru început, am putea spune că ceea ce pare a exceda şi a fascina literatura este tocmai banalitatea jurnalului, ceea ce Jean Rousset numeşte „murmurul neîntrerupt“, realitatea au jour le jour, caracterul fragmentar şi laconic nu numai al însemnărilor, ci şi al existenţei care ţine acest jurnal1. E vorba de neîncrederea pe care jurnalul o are în sine, precum şi în ceea ce priveşte importanţa lucrurilor descrise: „jurnalul nu este decît un mers pe loc, imaginea descurajantă a unei existenţe staţionare“, spune acelaşi Rousset2, în timp ce pentru Barthes jurnalul este inessentiel, „fără rost“, am traduce noi3. Or, această practică – pentru că jurnalul este, în primul rînd, o practică […]