Înapoi la argumente (II)

Într-un binecunoscut eseu despre „moartea cuvintelor“, C.S. Lewis observă cvasi-ironic cît de mare e pericolul ca, folosind în exces o vocabulă, cramponîndu-se de ea ca de o formulă cu virtuţi magice, o comunitate să izbutească exact contrariul a ceea ce avusese în vedere: în loc să pună în valoare realitatea/situaţia la care vocabula respectivă trimite, invocarea continuă a acesteia – uneori în contextele cele mai nepotrivite – duce treptat la devalorizare şi, în cele din urmă, la de­semantizare. „Cuvintele – notează C.S. Lewis – pot fi «omorîte cu dragostea». Iar cînd ai omorît un cuvînt, indiferent cu cîtă pioşenie, ai şi şters, atît cît ţi-a fost cu putinţă, din mintea oamenilor lucrul pe care acel cuvînt îl denumea la început. Oamenii nu mai continuă multă vreme să gîndească ceea ce au uitat cum să spună.”   Aş adăuga o nuanţă: cuvintele pot fi pentru un timp îndelungat compromise prin supralicitarea lor într-un discurs doctrinar. Istoria, recentă sau mai îndepărtată, ne-o dovedeşte pe deplin. Luaţi pe nepregătite, am fi astfel siliţi să recunoaştem că semantismul unor cuvinte precum libertate, egalitate, dreptate, moderaţie, tradiţie, democraţie (sau, bunăoară, într-un cu totul alt context, postmodernism…) este destul de vag. Cuvintele acestea – şi multe […]