Tetralogia napolitană a Elenei Ferrante, proiect literar care a generat peste tot pe unde a fost tradus o adevărată febră, va fi, în curînd, disponibilă integral în limba română, în traducerea Ceraselei Barbone, care tocmai a definitivat și ultimul volum din serie: Povestea fetiţei pierdute. Maturitatea. Bătrîneţea. Primele trei, Prietena mea genială, Povestea noului nume și Cei care pleacă și cei care rămîn au apărut în ultimii doi ani la Editura Pandora M, parte a Grupului Editorial TREI. Să rezumi povestea contorsionată și aluvionară care se desfășoară de-a lungul a cîtorva zeci de ani, într-un Napoli în schimbare accelerată, e, din start, misiune pierdută. Istoria spusă de Elena Ferrtante, cînd alert, cînd adăstînd asupra adîncimilor interioare ce hotărăsc viața personajelor sale, se amplifică, încorporînd straturi sociale pestrițe și, lucru rar și greu de adus în ficțiune, e mereu electrizată de o fibră a disputelor politice care filtrează și colorează, firesc, fiecare gest asumat de personaje, fie ele mame copleșite de corvezi, simpli muncitori, într-un cartier mărginaș din Napoli, sau universitari respectabili, într-o Castalie simbolică, provocată intens de tumultul schimbărilor sociale care a cuprins și Italia, în anii ’60. În centrul acestui turbion narativ, care amalgamează caractere și psihologii foarte diferite, reflectînd toate, fără urmă de artificiu ori de teză, diferențele de medii, de educație și de clasă, rezistă relația dintre două prietene, Lenù și Lina. Legătura lor începe în copilărie, într-un cartier sărac din Napoli și reușește să treacă testul alegerilor și opțiunilor foarte diferite care le-au orientat, de-a lungul anilor, viețile.
Tetralogia Elenei Ferrante spune una dintre marile povești ale prieteniilor, cu deosebirea că această poveste nu menajează pe nimeni și nici nu vinde idealisme liniștitoare, ba dimpotrivă, deconstruiește foarte multe dintre ele. Povestea spusă de Elena Ferrante include asprimea, cruzimea și trădarea care pot să coexise alături de iubire, admirație și devotament, într-o prietenie formatoare și transformatoare, o legătură de-o viață, între două femei care nu au primit niciodată nimic fără trudă, pierderi și rupturi. Despre multe dintre aceste dimensiuni ale cărții, dar mai ales despre contactul nemijlocit cu un text versatil, care dă dependență și pe care a reușit să-l transpună admirabil în limba română, am stat de vorbă cu Cerasela Barbone, una dintre cele mai avizate și mai dedicate traducătoare din limba italiană.
Care a fost prima reacție cînd ți s-a propus să traduci tetralogia napolitană a Elenei Ferrante?
De bucurie, cum se întîmplă de fiecare dată cînd mi se propune să traduc în condiţii pe care le cunosc şi le accept, simt nevoia să precizez acest aspect. Deşi singura ei carte apărută în română cu mai mulţi ani în urmă, în colecţia Cotidianul, Zilele regăsirii mele, mă enervase îngrozitor.
Colaborarea cu Editura Trei se conturase deja, tradusesem Tatăl de Luigi Zoja (2014), o lucrare despre istoria paternităţii din perspectivă psihologică, și stabilisem cu Virginia Costeschi să reluăm legătura în momentul în care mă eliberam de o altă traducere în curs de finalizare pentru Editura Polirom. Era începutul anului 2015 cînd mi-a scris că are ceva frumos pentru mine, m-am dus la editură şi mi s-au pus în brațe trei volume destul de intimidante. Inițial a fost vorba de o trilogie care s-a transformat, după vreun an și jumătate, în tetralogie. Încă nu-mi vine să cred că am reușit să închei acest proiect.
Cum ai înaintat prin primul volum? Cum a fost primul contact cu acest text?
Înainte s-o încep, m-am temut că mă voi confrunta cu dialectul napolitan. Dar s-a întîmplat ocazional și am reușit să-l descîlcesc relativ ușor. M-a uimit indexul personajelor, era prima oară cînd aveam de-a face cu o astfel de prezentare, din atmosfera genului dramatic, și dacă mai întîi nu i-am înțeles rostul, pe urmă, cu cît înaintam în text, mi-am dat seama că poate fi util. Trama e complicată sau, mai bine zis, se complică pe măsură ce personajele însele și relațiile dintre ele cresc, se maturizează. Indexul devine un mod prin care autoarea alege să rezume sau să reamintească în cîteva notații sumare rolul fiecăruia în poveste.
Pentru mine, cartea a avut un efect de hipnoză, iar personajele căpătaseră consistența unor ființe în carne și oase. Cu greu puteam citi altceva, în perioada Ferrante. La tine cum a fost? Ai citit pe măsură ce ai tradus sau ai mers pînă la final cu lectura pentru ca apoi să reiei textul, la traducere?
Am tradus pe măsură ce am citit. Altfel n‑aș fi avut timp să termin. Și oricît de bine mă simt într-o lume a cuvintelor și a sensurilor cînd știu sigur că interpretarea mea este cea corectă, munca devine neplăcută și inconfortabilă cînd am ezitări sau de-a dreptul nu înțeleg.
Pe măsură ce a trecut timpul, am observat că am tendința să citesc scriitori români în perioada în care traduc. Poate fi o sursă de inspirație, uneori îmi notez cuvinte despre care cred că mi-ar fi de folos ulterior. Dar la corectură, cînd petrec multe ore în compania textului meu, cu un efort intelectual, dar chiar și fizic – mă dor ochii, mă doare spatele, înțepenesc pe scaun –, care mă stoarce de energie, cu greu mai reușesc să citesc orice altceva. Aşa că profit de mai scurtele sau de mai lungile intervale dintre corecturi ca să mă reîmprietenesc cu cărţile abandonate.
Care au fost părțile care ți-au pus cele mai mari probleme?
În momentul acesta, cînd primele trei volume sînt publicate, iar pe al patrulea tocmai l-am predat, mi se pare că n-au fost probleme de rezolvat, dar sigur că au fost. Tot ce sper este că am reuşit să dau o unitate coerentă cu evoluţia întîmplărilor, a personajelor, a locurilor. Mă vait, în general, cînd trebuie să traduc anumite gesturi, să dau măsura corectă a vulgarităţii sau să descriu spaţii pe care nu le pot vedea. Specificul italian, să zicem, indiferent despre ce e vorba – titluri onorifice sociale&politice, obiceiuri, feluri de mîncare, faună, floră etc. –, mi se pare întotdeauna greu sau chiar imposibil de echivalat. Decid să las în original cînd orice corespondent n‑ar face decît să fie în defavoarea textului tradus.
Ai fost vreodată tentată să contactezi autoarea? În cazul Elenei Ferrante s-a dezvoltat o adevărată obsesie fixată pe identitatea ei reală. Te-a interesat acest lucru, ai avut astfel de curiozități?
Fac parte din categoria acelor traducători care recurg la ajutorul autorilor, atunci cînd e posibil. Şi e un exerciţiu util de dialog, pentru că se întîmplă uneori ca interpretarea mea să fie complet pe lîngă sensul original. De data asta, am trimis două liste editurii italiene, care a intermediat contactul cu autoarea, pentru volumele 2 şi 3. Am primit răspuns numai pentru al doilea, iar neclarităţile din ultimul mi-au fost limpezite de o prietenă din Italia, traducătoare şi ea.
Obsesia nu e nouă, speculaţii pe seama identităţii ei reale se fac din 1992, cînd i-a apărut primul roman. Iar anul trecut, în urma unei anchete jurnalistice cu iz de roman poliţist, era dezvăluită adevărata identitate a scriitoarei în pielea unei traducătoare de limbă germană, nici mai mult, nici mai puţin colaboratoare a editurii care o publică pe Elena Ferrante.
Într-un interviu acordat în exclusivitate pentru revista Harper’s Bazaar, România răspunde că se simte complet liberă fiindcă a ales să scrie sub pseudonim şi să fie absentă din spaţiul public ca autoare, argumentînd că nu e nevoie să fie prezentă alături de cărţile ei scrise, că ele se pot descurca fără ea, că numai oralitatea impune prezenţa fizică a cuiva.
Cum ai descrie relația dintre cele două protagoniste, Lenù și Lila?Au fost și aspecte ale dinamicii dintre ele care te-au contrariat?
Ca pe o relaţie de prietenie intensă şi inegală, cu despărţiri şi reapropieri, condiţionată de oportunităţile uneia şi de constrîngerile alteia. M-a contrariat faptul că Lenù rămîne, într-un fel sau altul, toată viaţa într-un raport de subordonare faţă de Lila, subjugată de farmecul pe care aceasta îl răspîndeşte în jurul ei. Chiar și cînd devine o scriitoare consacrată trăiește cu sentimentul că adevărata confirmare trebuie să vină tot de la Lila.
De ce crezi că această tetralogie a stîrnit atîtea pasiuni în rîndul cititorilor? Care ar fi, după părerea ta, ingredientele care o diferențiază și care îi dau acest magnetism, tradus printr-o adevărată febră Ferrante?
Mă surprinde faptul că un roman-foileton de sine stătător poate trezi atîtea pasiuni în aceste vremuri şi mă face să cred că avem de-a face cu un public matur, antrenat şi dispus să investească mult timp în citit. Ca să nu mai vorbim de răbdarea de a aştepta apariţia fiecărui volum. Dar ai dreptate, chiar se poate vorbi de o adevărată febră Ferrante. Şi asta nu doar la noi. Am fost curioasă să văd în ce alte limbi s-a mai tradus, şi o căutare rapidă pe net m-a condus la ediţiile în engleză, spaniolă, portugheză, portugheză braziliană, franceză, germană, catalană, turcă, olandeză, poloneză şi, la cea mai recentă, în arabă. Şi mai mult ca sigur lista continuă.
În 2016, volumul 4 tradus în limba engleză a intrat pe lista scurtă a Man Booker International Prize, iar în februarie 2015 Roberto Saviano îi scrie autoarei o scrisoare în care o invită să candideze la Premiul Strega cu tetralogia napolitană şi ea acceptă.
Vei mai traduce și alte cărți scrise de ea, Frantumaglia sau romanele anterioare? Ai mai descoperit autoare sau autori italieni pe care ți-ai dori să-i traduci în română?
Dacă editura e interesată să obţină drepturile şi pentru alte cărţi, iar echipei redacţionale i se pare oportun să mi le încredințeze tot mie, în măsura în care nu voi fi implicată în alte proiecte, îmi închipui că le voi accepta.
Cînd am tradus Ultimul dans al lui Charlot am aflat de la Fabio Stassi de unul dintre autorii lui preferaţi, Gesualdo Bufalino, un scriitor care a debutat la 61 de ani cu Diceria dell’untore, premiată şi comparată la un moment dat de critica literară cu Muntele vrăjit. Am tradus din ea cîteva pagini pentru revista online Orizonturi culturale italo-române (nr. 5, 2013). Tot la capitolul proiecte în aşteptare e Lettera a un bambino mai nato de Oriana Fallaci, carte tradusă integral de mine şi care, deocamdată, stă cuminte în sertarul ei digital. Mai am în bibliotecă un volum de povestiri ale lui Dino Buzzati, Sessanta racconti, care reuneşte o selecţie făcută chiar de autor, în 1958. Unele nu sînt publicate în română. Mi‑ar plăcea, de exemplu, să traduc ceva de Giorgio Bassani sau de Elsa Morante.
Din păcate, nu sînt conectată la viaţa literară actuală, aşa că ea se restrînge pentru mine la autorii pe care mi-i propun editurile. Şi pe cea mai recentă am primit-o din partea Editurii Polirom, e o carte minunată, o schimbare de decor bine‑venită după doi ani de univers feminin în compania Elenei Ferrante, pentru că acum am de-a face cu prietenia dintre doi bărbați, născută din pasiunea comună pentru munte. Va apărea, dacă auspiciile rămîn bune, tot la tîrgul din vară.
Dintre cărțile autorilor italieni pe care le-ai tradus, față de care ai simțit o apropiere mai mare? S-a întîmplat să traduci un autor considerat valoros, dar cu al cărui text să nu fi avut nici o conexiune?
Ei, dragi îmi sînt toate. Şi, ca să nu mă repet evocînd încă o dată cartea de care mă simt cel mai apropiată, aş zice că poate cel mai puţin am rezonat cu Amorul conjugal de Alberto Moravia.
Ce recomandări le‑ai face iubitorilor de cultură italiană: cărți, muzică, filme sau chiar locuri în care pot să descopere lucruri valoroase venite din acest spațiu cultural?
Cu toată deferenţa pentru gusturile fiecăruia, aş îndrăzni să recomand Librăria Pavesiana, unde poţi găsi cărţi, învăţa italiană şi vedea filme în fiecare marţi seara. N-am ajuns încă în sediul nou, dar sînt convinsă că atmosfera creată de doamna Mara Chiriţescu şi echipa sa este la fel de primitoare şi de îmbietoare pentru cei pasionaţi de limba şi cultura italiană. Altfel, cred cu tărie că Italia e o ţară de explorat pe îndelete la ea acasă.
Interviu realizat de Alina PURCARU