Încăperile înguste ale literaturii române

Fiecare cititor are o istorie a literaturii române proprie, fără nici o legătură cu cea standard şi cronologică, gen „de la Scrisoarea lui Neacşu la Orbitor“. Această istorie are o cronologie internă, de experienţe şi de suflet, de trăiri, care au fost exprimate foarte puternic, într-un moment al vieţii, de unul dintre creatori sau de fraze, episoade sau viziuni care te-au marcat definitiv. Din acest punct de vedere, nu înseamnă nimic (dar chiar nimic) formulările de genul „poet nepereche“ sau „moral insanity“ – brusc, s-a deschis o uşă în faţa ta şi n-ai putut să te mişti de-acolo; Odă în metru antic ţi s-a căptuşit în inimă mult mai adînc decît poate să spere vreodată Luceafărul; auzi cîteodată glasul sceptic-răguşit al lui Nicu Alifantis cîntînd versurile lui Adrian Păunescu. Cînd scriitorul Géza Szávai, originar din Ardeal, dar care trăieşte acum la Budapesta, a spus la o lansare, că din doi în doi ani, reciteşte Craii de Curtea-Veche ca să nu uite limba română, a vorbit exact despre ceea ce vorbesc eu acum. Asta nu înseamnă că nu te gîndeşti la fenomene ce ţi se par caracteristice în mai multe opere, că nu încerci să analizezi motivele ce răsar în diferite […]