Încrederea nu are nevoie de ochi

Am să mă duc vineri dimineaţă la catafalcul Reginei Ana. Nu am văzut-o decît o dată, la Palatul Elisabeta, alături de Regele Mihai. Parcă nici nu erau de-adevărat. Se făcuse mult prea tîrziu. Cred că dormeam. Eu sau ei. Nu ştiu care dintre noi. Acum ştiu că fata aia cu obrazul luminat de zîmbet ca o bucată de măr, în care nu aveai cum să dai peste vreun vierme, a adormit . Stă alături de El, acolo, la Palatul Elisabeta. Cel mai frumos bărbat întîlnit de mine vreodată. Primul băiat pe care-l iubisem, de la opt ani, alături de celălalt Mihai, care scria poezii. Aşadar ea, puterea şi puritatea, strînse într-un pumn mic de fetiţă, am să le văd, poate, pe pieptul acoperit al unei femei care ar fi putut deveni, cine ştie, o mare regină, o superbă şi „mîndră în toate cele“, la catafalcul căreia am stat cu 78 de ani în urmă, Regina Maria. Simt, culmea, în mine aceeaşi durere ca atunci, la Palatul Cotroceni, în inima acoperită de o cămaşă albă de străjer. I-am iubit pe regii României. Am avut parte de regi care ne-au ridicat ţara acolo unde-i era locul, mai la deal, unde-s copacii vînjoşi. […]