Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Însemnările Mariei Banuş
- 16-10-2015
- Nr. 794
-
Mirel HORODI
- MEMORIALISTICĂ
- 8 Comentarii
În cursul vizitei la Bucureşti, din vara aceasta, am primit cele două volume cu însemnările Mariei Banuş, apărute anul trecut, la Editura Cartea Românească, text stabilit, note şi comentarii de Geo Şerban. Primul volum (550 de pagini) cuprinde perioada 1927- 1944, deci perioada anterioară schimbării regimului din România, volumul al doilea (652 de pagini) se referă la anii 1945-1999, cuprinde deci toată perioada regimului comunist şi pe cea de dinaintea Revoluţiei din Decembrie 1989. Însemnări care se întind pe o perioadă atît de lungă (72 de ani) sînt un lucru rar întîlnit, care incită curiozitatea cititorului. Trebuie precizat însă că Însemnările nu sînt regulate, ci sînt făcute doar în momentele în care poeta simţea nevoia să stea de vorbă cu sine însăşi. Maria Banuş (Marioara Banush) s-a născut la Bucureşti, pe 10 aprilie 1914, fiind fiica lui Max, un funcţionar de bancă, şi a Anettei. Tatăl a murit în 1923, cînd Marioara avea numai nouă ani. Mama s-a recăsătorit în 1926, cu Jacques (Iancovici). Desigur, pentru copilul sensibil aceste evenimente au fost traumatice. „Fată sucită ca mine nici nu s-a mai văzut“ A debutat în 1928, cînd era elevă la Institutul „Pompilian“, în Bilete de papagal, revista lui Tudor Arghezi. […]
Inteleg mai bine acum. Aveti dreptate D-le Profesor Grigorescu. Din fericire n\’am apucat nici macar anii \’60. Se intrevedea deja anii 45-50 ce va urma. In liceu circulau carti, pe furis, anti-comuniste cum ar fi Yogi et le commissaire a lui Arthur Koestler si el un comunist \”raspopit\”. Totusi exista o frica vaga subterana despre un viitor de neinchipuit. In felul astra iti pierdeai virginitatea intelectuala si refuzai sa accpti, cel putin cazul meu, o teorie sociala , cum ar fi comunismul, care avea drept scop sa ma faca fericit. Intotdeauna m\’am ferit de aceste \”nobile\” veleitati. Acum cand sunt in \”toamna\” vietii n\’am incredere in nici o teorie , fie ea si religioasa, cu scopuri bombastice. Din nefericire mi-am pierdut facilitatea de a scrie in limba romana si ca atare imi cer scuze!
Cred ca nu ati inteles ce am vrut sa spun (poate ca este si vina mea !): nu am vrut decat sa spun ce bine a redat joenegut atmosfera acelor ani, nu era vorba de vreo nostalgie. Este un comentariu scurt care surprinde foarte bine cum se traia pe atunci in anii 60′, nu-i vorba aici de vreo lauda a acelor ani, am laudat doar comentariul scurt si extrem de expresiv.
In anii 1920+ era o depresie economica in Vest inclusiv in Statele Unite multi au visat ca, comunismul ii vor salva. In Germania fascismul s’a ridicat, in Romania legionarismul etc. Propaganda comunista a atras intelectuali din Vest sa vina sa viziteze minunile din URSS. Era un scriitor care a declarat: am vazut viitorul si functioneaza. Romain Roland era printre acei tovarasi de drum. Nu cred ca este de fata in Romania, mai curand fripturismul spagist despre care a scris si I.L. Caragiale. In fond este obiceiul pamantului adoptat de la Turci chiar si dupa 38 de ani dela razboiul de independenta!
Surprize la tot pasul, parfumuri şi nostalgii, „torturile” continuă !
Anii ’60 ? „6” s-a răsucit într-un singur cui,
şi cacealmalele anilor ’90 & After s-au post-modernizat aiurisant.
Niciun om CINSTIT nu poate adera de niciun fel, deloc, la Aberaţia ideologiei Comuniste oricît de „semantic” i-ar fi sîngele şi nici oricît ar fi de naiv :
Numai ideea de a impune oamenilor cu tot dinadinsul
o idee, este cea mai mare Crimă imposibilă de „Cinste” !
Sînteţi sigur domnule, că „parcă” ar fi revenit „atmosfera de-atunci”?
Care şi Cum era „atmosfera de-atunci” ?
@joenegut: exceptional comentariu, parca retraiesc acei ani 60′, parca a revenit atmosfera de atunci !
@Charlie: Mai exista o cale, sa crezi ca exista si oameni cinstiti si sa fii circumspect cu aproape toti (nu ajungi neaparat cinic daca suspectezi cati mai multi de minciuna, de dorinta de parvenire, de necinste …).
Au fost probabil multi ca ea. Gandeste-te la scriitori faimosi care au trecut prin faza comunista care atunci reprezentau viitorul si pe urma dezamagirea cand adevarul a esit la iveala. Oare este mai bine sa nu crezi in nimic si pe urma vei fi fara deziluzii? Ca tanar trebuie (?) sa crezi in ceva altfel esti considerat cinic! Orwell, Kessler, Ignazio Silone si multi altii au incetat sa creada in \\\\\\\”viitorul\\\\\\\” marxist. Poate ca Stalin le a taiat aripile dar Lenin era \\\\\\\”sincer\\\\\\\”. Nici asta nu era adevarat. Devii religios? Ateu? Chi lo sa.
A face parte dintr-un grup, o elită, o sorginte, o societatea, un neam.
Citind aceste rînduri despre jurnalul Mariei Banuş
RADIOGRAFIA succintă ce reiese palid-obscură
dezvăluie destul de incitant, limpede şi feroce, nuanţele şi detaliile unei lumi „conducătoare” şi făcătoare de clişee atroce şi falsuri istorice macabre.
A înţelege ceea ce este Libertatea, este
[ ar trebui să fie ! ]
un destin, o vocaţie , o nevoie, o necesitate.
Dar a te lăsa prins în mrejele mirajelor îndoctrinărilor ideologice de „massă”
Rămîne pur şi simplu o auto-orbire totalitară,
cu atît mai mult cu cît neasumată de către unii, una gravă.
Nu toţi vor putea citi „responsabil”, aceste rînduri,
Nu oricui îi este dat să recunoască !
Varza se căleşte în continuare în oală, în oala de fontă.
Aceasta este situaţia mea, crescut în deceniul 6 cu poeziile partinice ale Mariei Banuş, să citesc acum despre frământarile sale.
Să o cauţionez sau să mă umplu retrospectiv de disperare pentru că am fost îndoctrinat de o uriaşă minciună.
Aveam 13 ani şi citeam cu pasiune România Liberă ,abonamentul tatei (făcea şi el dizidenţă, nu se abonase la Scânteia!) şi ascultam Radio România şi habar n-aveam că suntem la un pas de evaporare după explozia unei bombe nucleare în cazul crizei rachetelor din Cuba, domeniul conex al meseriei mele ulterioare.
Asta oferea societatea comunistă celor ca mine, poezii de Banuş, de Cassian, de Deşliu şi nimic despre realitatea de afară, ba da, că în Congo l-au omorât de Lumumba speranţa rusnacilor de a-l comuniza (asta am aflat-o mult mai târziu).
Scriitori precum Maria Banuş poartă această vinovăţie a minciunii cinice. Măcar Deşliu s-a revoltat mai târziu! Doamna Maria Banuş ne lasă acum doar un jurnal al regretelor.
Pot să spun cu tristeţe: ” Oamenii sunt supt vremuri”