Insularităţi, periferii şi fragilităţi

Aţi văzut vreodată „filmul“ acela cu trenul românesc al anilor ’90, singurul care lega Vestul ţării cu Estul ei şi viceversa, şi care se numea argotic Foamea (acceleratul Iaşi-Timişoara)? În acel tren, la începutul anilor ’90, călătoream într-un compartiment  cu lume pestriţă, plină de sacoşe. Eram o tînără studentă şi citeam Une saison en enfer de Arthur Rimbaud. Ca totul să devină şi mai suprarealist, în compartiment urcă un străin de cauză şi de locuri. Un olandez: Nol. Ulterior mi-am zis că o casieră a aranjat homeric ploile, ca să avem locuri alături, cumpărate de la Arad spre Cluj. Ţin minte că Nol van Dongen nu avea la vedere aparatul său foto, cînd a urcat în trenul românesc în acel decembrie 1994. El îmi zîmbea însă, cartea lui Rimbaud îi dădea speranţe că vorbesc franceza pe care şi el o stăpînea alături de engleză şi germană. M-a salutat cu o politeţe onestă şi occidentală, inutilă în România acelor ani. Am conversat un pic şi l-am întrebat ce face în România. Mi se părea suspect că circulă cu acel tren naşparliu şi la clasa a doua. Mi-a răspuns însă că: „Fotografiez periferii“. Periferică trebuie să-i fi părut chiar eu însămi, citind dintr-o […]