În general, sfîrşitul anului îndeamnă la retrospecţie, la încheieri de bilanţuri şi la gînduri despre viitor. Dar nu în aceaşi măsură şi în acelaşi fel la toate vîrstele. Hokusai îşi amintea, în memoriile sale scrise la şaptezeci şi trei de ani, că din fragedă tinereţe desenase fără oprire, dar observa că pînă la şaptezeci de ani nu produsese nimic demn de luat în seamă. Ciudat bilanţ, avînd în vedere că mai toate faimoasele sale scene ukyo-e au fost produse înainte de a fi împlinit venerabila vîrstă!
Avraham îşi face apariţia, în Biblie, doar pe la şaptezeci şi cinci de ani, cu toate că monoteismul îl descoperise copil fiind; să fi crezut cel care i-a scris povestea, ca şi japonezul Hokusai, că pînă după vîrsta de şaptezeci de ani înţelegerea sa a rămas (oarecum) limitată? Foarte posibil. Pictorul japonez preciza în memoriile sale că doar după împlinirea vîrstei de şaptezeci şi doi de ani a început să înţeleagă, în sfîrşit, cîte ceva „despre păsări, insecte, animale şi peşti, despre adevărata natură a ierbii şi a copacilor“. Avînd în vedere că această „adevărată natură“ poate fi tradusă ca reprezentînd esenţa lucrurilor, e de presupus că înţelepciunea îşi face simţită prezenţa doar după ce trecem pragul celor şaptezeci de ani. Doar că, dacă aşa stau lucrurile, la ce bun bilanţul, la ce mai serveşte introspecţia?
Planurile de viitor rămîn totuşi valabile: căci iată ce spune, în încheierea cugetărilor sale, despre bătrîneţe, acelaşi Hokusai: „Prin urmare, sper că pe la optzeci de ani voi fi avansat destul pentru a fi în stare, la nouăzeci de ani, să înţeleg lucrurile cu adevărat minunate“. Pentru că, adăuga el în final, „fiecare punct, fiecare linie are o viaţă a ei înseşi“, care rămîne de descifrat. Optimism excesiv, wishful thinking? Oricum ar sta lucrurile, sfîrşitul de an îşi cere insistent dreptul la introspecţiune.
Sau la alcătuirea listelor de planuri pentru viitor. Nici de această meteahnă nu scăpăm uşor. Cu toate că înţelepciunea bătrîneţii ar trebui să ne înveţe că, de cele mai multe ori, aceste planuri reprezintă doar subterfugii, mecanisme de apărare mai degrabă decît imbolduri către ceva care ne preocupă cu adevărat. Viitorul devine, cum spunea Eugen Ionescu, o căutare intermitentă. Dar toate acestea la un nivel general, teoretic aş spune (să mă ierte mai tinerii mei prieteni şi colegi care îşi pun mari speranţe în teorie!); practic, planurile de viitor sînt legate de lucruri începute în trecut, deci sîntem obligaţi să ne re-amintim, să recapitulăm. Viitorul nu reprezintă doar timpul şi/sau durata, ci este şi un spaţiu în care se vor împlini, sau nu, cele plănuite de noi. Şi de această trivială constatare nu putem face abstracţie în împrejurările noastre concrete, fie aici, unde scriu eu, fie acolo, unde voi fi citit. S-au întîmplat în jurul nostru, în anul care a trecut şi se întîmplă în aceste ultime zile ale sale, lucruri care vor determina în mare parte viitorul, indiferent de introspecţiile şi de deciziile noastre.
În pragul lui 2012, menţionam în „Intersecţia“ mea alegerile din America şi observam că „hotărîrea electoratului american va determina soarta naţiunii pe un termen mult mai lung decît cei patru ani acordaţi după fiecare alegere preşedintelui, pentru a dovedi ce poate. Doar că electoratul e departe de a fi „poporul“; mai puţin de jumătate dintre cetăţenii cu drept de vot se duc la urne. America nu a vrut niciodată să fie ca şi restul lumii, pînă acum din mîndrie, mînată de un hybris exagerat poate, acum din teamă. Se teme să nu devină o altă Grecie. De dimensiuni gigantice. Aveam dreptate, doar că lucrurile au întîrziat cu patru ani.
De aceea „aproximaţiile mici“ sînt cele mai potrivite în această situaţie: nu mă voi îndepărta prea mult în trecut pentru a mă opinti înspre viitor. În toamna care a trecut am fost în Japonia, să-mi adun gînduri şi prieteni, după care am venit la Bucureşti, să văd cum voi putea să împac, în noul an 2017, activităţile mele japoneze cu cele româneşti. Sper că voi reuşi. Sper ca, în anul care vine, să termin în fine acel studiu mereu re-început şi mereu neterminat despre Şestov şi gîndirea Zen şi să public volumul de scrieri filozofice ale lui Sesto Pals. Un alt poet-filozof, ca şi Fernando Pessoa, despre care am vorbit în noiembrie la Bucureşti. Toţi poeţii filozofi au fost dificili atît în poezia, cît şi în filozofia lor. Poate voi scrie şi despre asta în anul care vine. Să fim doar sănătoşi.
Columbia, 18 decembrie 2016