Intersecţii. Maxy, pictor constructivist sau promotor al realismului socialist?

Într-un recent articol prilejuit de expoziţia Artă pentru popor?, publicat în revista 22 de către un cunoscut critic de artă (nu‑i voi pomeni numele, nedorind să intru într‑o polemică inutilă), acesta îl consideră pe M.H. Maxy un „versatil inginer politico-estetic […], piesă centrală a sistemului comunist“. Mai adăuga criticul – cu o înverşunare nedisimulată – că, împreună cu alţi colaboratori notorii întru construirea realismului socialist, acesta ar fi fost, de asemenea, un „artizan manierist cu ifose de geniu“. De ce Maxy şi Perahim sînt catalogaţi drept „comisari“, în timp ce alţi „colaboratori“ la acea vreme, precum Corneliu Baba şi Ciucurencu, sînt menţionaţi respectuos ca „maeştri“ e o altă „ciudăţenie“, dar cum aceasta aparţine probabil unui domeniu exterior artelor plastice, nu o voi discuta aici. Aş dori să mă refer în această „Intersecţie“ doar la asocierea sintagmelor „inginer politico-estetic“ şi „artizan manierist“ cu numele unui mare pictor constructivist, recunoscut ca atare în România, şi chiar şi într-un context mai larg, european, cu mult înainte de 1948.

Nu s-au scris multe cărţi despre arta modernă românească în afara graniţelor ţării, dar în cele puţine care există, numele lui Maxy este proeminent: astfel, în vastul compendiu al lui S.A. Mansbach publicat în 1999 de Cambridge University Press, intitulat Modern Art in Eastern Europe, autorul, după ce analizează în detaliu arta lui Maxy în interbelic, ajunge la concluzia că „elementele constructiviste introduse în estetica modernistă au îmbogăţit arta avangardistă românească, influenţată la începuturile ei mai cu seamă de dadaism“¹. Tom Sandqvist, autorul volumului Dada East – publicat de MIT Press în 2006 – îl consider pe Maxy, alături de Marcel Iancu, Victor Brauner şi Hans Mattis-Teutsch, un reprezentant major al avangardei artistice româneşti şi scrie că, deşi nu a fost un constructivist par excellence, Maxy declara totuşi, în 1926, că o „nouă eră constructivistă a văzut lumina zilei“, precizînd că „modernismul nostru nu e adaptarea curentului X sau Y la noi, ci maniferstarea integrală a aceluiaşi spirit european pe toată întinderea lui geografică-spirituală“². În monografia bilingvă a lui Michael Ilk, M.H. Maxy. Artist integralist (publicată cu ocazia expoziţiei Maxy de la Berlin, în anul 2003), autorul menţionează că acesta „a jucat alături de Marcel Iancu un rol major în propagarea artei moderne, în special a integralismului, forma românească a constructivismului“³.

Înainte de 1989 i-a fost dedicată acestui deschizător de drumuri doar o singură monografie, cea a lui Petre Oprea, publicată în 1974. Mai recent, Monica Enache, curatorul expoziţiei menţionate la începutul acestui articol4, a scris o notă despre Maxy în volumul editat împreună cu Valentina Iancu, Destine la răscruce, publicat la Bucureşti, în 2010. Acolo citim că rămînînd „consecvent politicii culturale a regimului comunist, pictorul va adopta «expresionismul militant» şi noul «realism constructiv», renunţînd la crezul său iniţial, cel al plasticii spiritualizate…“ ⁵. Mă voi opri aici o clipă doar asupra „expresionismului militant“ (realismul constructiv fiind, îmi închipui, un substitut pentru cel socialist). În decursul sejurului său în Germania, în 1922-1923, tînărul Maxy a avut contacte cu pictura expresionistă şi cu mai mulți reprezentanţi ai acesteia (vezi cartea fiicei sale, Liana Maxy, Nucleul magic); după perioada sa constructivistă, în anii premergători celui de-Al Doilea Război Mondial, aceste influenţe expresioniste vor marca puternic anumite lucrări ale sale. După război, în noiembrie 1945, Maxy deschide o expoziţie personală intitulată Chipuri şi privelişti din Valea Jiului, în cadrul căreia va expune vreo patruzeci de tablouri pe teme legate de peisaje şi de secvențe cotidiene dintr-o zonă a ţării dominată de industria siderurgică şi carboniferă. Un critic de artă „vigilent“ a observat, se pare, cu mult înainte de invazia jdanovistă în cultura română, o schimbare în stilul și tehnicile pictorului; Eugen Schileru, prezent la vernisaj şi prieten al criticului încă din anii debutului său literar la Brăila, îl contrazicea: „Nu! Nu cred că ai dreptate. Maxy nu s-a trădat pe sine însuşi, cum încerci să însinuezi. Cînd a plecat la Petroşani şi la Reşiţa ca să-i picteze pe truditorii cărbunelui, n‑a abdicat de la nici una din concepţiile sale artistice ori filozofice“⁶. De fapt, îmi pare că Schileru voia să spună că pictorul constructivist-expresionist-cubist rămăsese fidel atît principiilor estetice ale artei sale, cît şi procupărilor sociale. Din nou Schileru: „Maxy a intuit realitatea în mod magistral. Iar drumul lui de pictor social, început acum vreo 10-15 ani [deci prin 1930‑1935, n.m.], cînd a oglindit în tablourile lui şomerii din Cişmi­giu, peisajele mizere de la periferia Bucureştiului ori vînzătorii de melodii care colindau Capi­tala cu caterinci pe care trona cîte un papagal […] e foarte frumos continuat de această expoziţie…“. La asta să se fi referit criticul expoziţiei deschise în decembrie 2016, la Bucureşti, cînd îl numea pe Maxy un „versatil inginer politico-estetic“?

 11 martie 2017

 

^{_________________}

1. „The constructivist compositional elements Maxy introduced to modernist aesthetics were an enrichment of the essentially dada-inspired earlier phases of the Romanian avant-garde“, Mensbach, p. 254.

2. Tom Sandqvist, Dada East (MIT Press: Boston, 2006), pp. 352-353. Autorul citează ideile constructiviste exprimate de Maxy în articolul său „Politica plastică“, publicat în revista Integral, nr. 9, 1926.

3. Michael Ilk, M. H. Maxy – Artist integralist, (Catalogue raisonné, Berlin 2003), p. 6.

4. Vezi de asemenea articolul Monicăi Enache din Observator cultural nr. 852 (594), 15-21 decembrie 2016

5. Destine la Răscruce, p. 69.

6. Liana Maxy, Nucleul magic (Editura Integral, Ramat Gan, 1986), p. 400.

 ^{_________________}

P.S.: Cele două ilustrații atașate Inter­secției apar în filmul documentar al nepotului lui M.H. Maxy, domnul Lee Dragu, recent apărut în SUA: Max Herman Maxy and the Romanian avant-garde. Expressionism, Constructivism, Modernism