Intrigă şi iubire în jurul „Stelei fără nume“ (II)

Pînă să se termine anul 1943, iminenta premieră cu Steaua fără nume pe scena „Alhambrei“ provoca valuri de curiozitate. Gazetarii se aferau să-l cunoască pe autor şi, cum acesta întîrzia să se arate în public, cîrcotaşii răspîndeau zvonuri pe la colţuri. Unii pretindeau că Mincu ar fi un paravan folosit din motive obscure de însuşi regizorul angajat: Soare Z. Soare. Săptămînalul de profil, Spectator, se precipita să-l ia la întrebări pe Soare Z. Soare în numărul din 31 decembrie. Dar intervievatul nu marşa. Recunoştea că ar fi vrut să pună în scenă la Studioul Teatrului Naţional piesa lui Mincu, din păcate acesta s-a opus, ţinînd-o morţiş că el concepuse roluri anume pentru Radu Beligan şi Marcel An­ghelescu, aflaţi pe atunci în afara slujitorilor primei scene. Fiindcă „surse“ disponibile sînt rare, inventivitatea redacţiilor acţionează frenetic. Ziarul Seara difuzează variantele cele mai năstruşnice. Dacă Soare Z. Soare respingea momeala, atunci e trecut pe listă N. Vlă­doianu (pe 30 ianuarie 1944). În zarva creată, o voce competentă se vrea dramaturgul Mircea Ştefănescu, titularul unei rubrici speciale în Vremea, unde turna gaz pe foc la 6 februarie: „Nu ştiu nici cum arată la faţă, nici de unde e. Sînt sigur doar că-l cheamă Victor […]