Ion Vianu, Necredinciosul

Am avut şansa să ajung la standul Cărţii Româneşti tocmai cînd se lansa, la recentul Bookfest, Necredinciosul. Mărturisesc că nu aveam în acel moment o idee formată în privinţa autorului; mai tîrziu mi-am dat seama că, deşi citisem cu mare interes nu numai Amintirile în dialog, ci şi, destul de recent, în presa literară, mai multe texte mici, foarte frumoase, un fel de file de jurnal cultural, Ion Vianu rămînea pentru mine un intelectual de excepţie, o personalitate marcantă, inabordabilă, a exilului românesc, un distins medic care scrie şi literatură. Mi-am corectat această imagine după primele rînduri din Necredinciosul şi nu-mi pot ierta nici acum prejudecata. Autorul acestui „microroman“ mi s-a impus într-o clipă ca un scriitor autentic, profund, cu o îndelungată experienţă literară, un prozator de-o rară calitate intelectuală, împătimit şi extrem de rafinat totodată. În spaţiul literaturii române, Necredinciosul îşi are locul, după părerea mea, în apropierea „bijuteriei“ lui Mateiu I. Caragiale, Remember: o „perlă neagră“ lîngă safirul de Ceylan.   Încă dinainte de a fi citit povestirea, m-a cîştigat tematica ei. Aflam de ea ascultînd prezentările celor doi tineri critici, pe care de mult îi urmăresc şi stimez, Carmen Muşat şi Paul Cernat. Despre individ şi identitate […]