Ipostazele exilului şi limitele epicului

Romanul Vizuinade Norman Manea, recent apărut la Editura Polirom, este o sinteză a celor mai importante particularităţi ale scrisului autorului mai sus amintit. Sinteză şi recurenţă, am putea zice. Sînt menţinute intacte calităţile şi defectele unei întregi opere. Să le luăm pe rînd. Marile reuşite sînt de ordin stilistic. Fraza e aproape poetică, în sensul expresivităţii, clară şi percutantă. Formulările par inedite, fără a fi însă artificiale, forţate, chinuite, cum se întîmplă în unele cazuri cînd se doreşte prea mult obţinerea efectului de nou. Noutatea provine dintr-o situare atipică în raport cu universul obsesional transcris încetul cu încetul. Romanul conţine o deloc neglijabilă componentă eseistică. Bine articulată şi convingătoare. Logica ilogicului e stăpînită cu abilitate, forţa gîndului transcende vizuina de carne a celui ce pune totul sub semnul întrebării. În pasta eseistică sînt prinse şi unele istorii, unele naraţiuni-parabolă. Acestea ar fi trebuit să funcţioneze ca nişte elemente de amplificare a unei viziuni descinse dintr-un proiect epic mai bine definit. Dar nu se întîmplă aşa.   Personajul lui Norman Manea este o convenţie. Nu e un individ viu, ci o gîndire, o facultate de interpretare a lumii. Din punctul meu de vedere, nu este suficient. Cinetica protagoniştilor e aproape nulă, […]