image description
Nu știu dacă ideea lui Bogdan Suceavă de a scrie o carte despre istoria lacunelor – pornind de la istoria manuscriselor pierdute de‑a lungul istoriei omenirii – a venit în timp ce-și scria romanul despre Republica de la Ploiești (speculînd ficțional, acolo, diferite lacune de informație istorică). Tema e, oricum, extrem de stimulativă. Pentru că, dacă istoria nu se scrie niciodată contrafactual (pornind de la ce-ar fi fost dacă…?), literatura este prin excelență un domeniu al contrafactualului. E „ca și cum“. Că dacă nu s-ar povesti, n-ar fi… Ea speculează adesea – umplînd cu imaginație artistică – lacunele memoriei istorice. Adică misterele, enigmele ei. Iar cartea lui Suceavă e și un triumf al istoriilor contrafactuale…
Parcurgînd cele 170 de pagini tipărite la două rînduri ale acestui volum excelent, pe care l-aș dori introdus în circuitul internațional, observ că există mai multe resorturi ale genezei sale. Unele pot fi găsite în romanul autobiografic despre Revoluție din Noaptea cînd cineva a murit pentru tine. E vorba, în primul rînd, de incendierea – pînă azi neelucidată – a Bibliotecii Centrale Universitare din noaptea de 22 decembrie 1989. Nu doar oamenii pot fi uciși, ci și cărțile, cu consecințe la fel de ireparabile: „Ar fi aici momentul potrivit să povestesc cum am început să fiu eu urmărit de istoria cărților lipsă. […] Au circulat multe zvonuri. Nu cunosc cauza, dar îmi aduc aminte că mă gîndeam: deci așa ard bibliotecile. Așa trebuie că a ars și Biblioteca din Alexandria. […] Nu știu dacă în București, în decembrie 1989, au fost distruse manuscrise unicat, dar îmi imaginez că așa trebuie să fi fost atunci cînd mongolii au intrat în Bagdad și au distrus totul în cale, inclusiv biblioteca. Îmi propun în acest eseu să vorbesc despre florile ce bat la poarta firii, cele care înfloresc, dar rămîn neștiute în spectaculozitatea lor, pentru că ceva exterior se întîmplă și ele sînt ucise. Despre lacune. De fapt, cred că vorbim despre specia umană în general și despre […] luciditatea umanității“.
Sînt consemnate, pe parcursul acestui eseu borgesian (o elegie cvasipoematică și erudită, dublată de o meditație asupra lacunelor livrești…), și alte scrieri personale mai vechi despre cărți pierdute sau distruse. Cîteva referințe pot fi întîlnite și în eseurile subiective despre matematicieni și matematici din volumul Memorii din biblioteca ideală (2013). Dar, în definitiv, ce e o carte despre lacună dacă nu tot o carte despre memorie, privită dinspre reversul ei? Din fericire – după cum ne învață și înțelepciunea extrem-orientală –, lacuna e creatoare: ea ne poate stimula să recuperăm, pe diverse căi, pierderile sau măcar să arhivăm cît mai eficient informația. Tot în legătură cu geneza Istoriei lacunelor…, sînt consemnate și alte episoade biografice incitante, cum ar fi convorbirea de la începutul anilor ’90 cu octogenarul politician liberal René-Radu Policrat (vi-l mai amintiți?) și istorisirile sale bulversante despre scrierea, conservarea și dispariția unor piese de teatru în anii persecuțiilor staliniste. E relatată și o vizită din 2015 la Palatul Morzin din Praga, achiziționat în interbelic de Ministerul român al Afacerilor Străine și devenit în prezent sediul Amabasadei Române în Cehia („Acolo mi-am făcut primele note pentru eseul acesta, fără să am cea mai vagă idee […] dacă tema unei Istorii a lacunelor ar fi o idee de poem sau una de roman. Acolo mi-am dat seama că mă pasionează tema manuscriselor pierdute, iar finalitatea oricărei pasiuni trebuie să fie un manuscris“). În altă parte însă aflăm că la originea prezentei cărți s-ar afla un episod mult mai mai vechi: „Am auzit prima oară de lucrările pierdute ale lui Eratostene în documentarul Cosmos, realizat de Carl Sagan, pe care l-am văzut prin 1981, pe vremea cînd Televiziunea română, la fel ca alte televiziuni publice, încă se ocupa cu popularizarea informației științifice. Poate Carl Sagan m-a făcut să visez că voi scrie cîndva un text despre toate cărțile pierdute vreodată, despre felul cum oamenii rătăcesc informație și cum istoria lucidității noastre e influențată de neînțelegeri, încurcături, incendii, pierderi, ștergeri de pergamente, interziceri de lucrări, epurări politice, întemnițări, asasinate politice, deportări și exilări […]. Cum ar fi dacă toate cărțile acestea pe care acum le declarăm pierdute ar fi făcut epocă fiecare în timpul ei?“.
Pasajul acesta mi se pare, cu deosebire, important. Stimulat de Numele trandafirului – „născut“ diu partea a doua (considerată pierdută) a Poeticii lui Aristotel – , Bogdan Suceavă scrie, de fapt, din perspectiva unui umanist clasic. Unul intim familiarizat – chiar pînă la detalii – cu marile tradiții ale umanioarelor clasice și moderne, ca și cu istoria Matematicii. Ca să fiu și mai explicit: o asemenea carte nu putea fi scrisă așa cum e scrisă decît de cineva format într-o cultură umanistă și, subliniez, istorică, așa cum încă era cazul epocii comunist-ceaușiste de dinainte de 1989 (cu toate neajunsurile ei) și cum nu mai poate fi în prezent (cu toată libertatea accesului la informație de care dispunem și a tehnologiilor de stocare a ei). Pentru că nici cartea, nici istoria, nici cultura generală nu mai au, din varii motive, un rol formativ major. Ca matematician american și scriitor român cu rezultate notabile în ambele domenii, pe urmele unor (păstrînd proporțiile) repere precum Ion Barbu sau Solomon Marcus, autorul nostru nu vrea să separe științele tari – matematicile, în speță – de literatură. Și bine face: la urma urmei, ambele sînt produse complementare ale minții umane, ambele se întîlnesc într-un „joc secund, mai pur“ al spațiului nostru mental… Reunindu-le sub semnul unei istorii comune, Istoria lacunelor… îmbină inteligența vizionară cu vioiciunea speculativă, într-o confesiune reflexivă de excepție, deopotrivă pasionată și elegantă.
Nu are rost, probabil, să intru prea mult în detaliile bogăției de exemplificări pe care Bogdan Suceavă ni le oferă, într-un periplu mergînd din Antichitate pînă azi (cititorii care o vor face vor avea, cu siguranță, nu doar motive de satisfacție literară, ci și de satisfacție intelectuală): unele dintre ele sînt, în sine,
niște ficțiuni fabuloase, aproape neverosimile, dar pornind mereu de la date verificabile. Despre cîteva dintre cazurile relatate autorul a mai scris și cu alte prilejuri: bunăoară, despre teza de doctorat interbelică, susținută la Paris, a eminentului matematician japonez Kentaro Yano, publicată, surprinzător, și la Iași în 1938, dar misterios dublată, în Japonia, de o alta, probabil din motive de conjunctură politică; sau despre lucrarea clasică de geometrie a lui S. Helgaason, studiată și adnotată abundent în japoneză de Tadashi Nagano – îndrumătorul propriului îndrumător de doctorat –, cu contribuții prețioase, din păcate inaccesibile lingvistic discipolului. Un mic tur de forță vizează reconstituirea mitologică propusă de J.R.R. Tolkien în Stăpînul inelelor, avînd – aflăm – drept model bătălia „crucială pentru viitorul Europei“ dintre hunii lui Atilla și romanii ajutați de goții lui Teodoric. La fel de spectaculoase sînt speculațiile și ipotezele din jurul poemului anglo-saxon Beowulf, a cărui singură copie a fost salvată ca prin minune dintr-un incendiu al bibliotecii Cotton pe 23 octombrie 1731. Ca și reconstituirile biografice alerte, senzaționale, despre diferite personaje istorice reale: vezi, între altele, povestea teribilă a lui Ishi, ultimul supraviețuitor amerindian din tribul Yana, consemnată și de Emil Cioran în Despre neajunsul de a te fi născut. Toate sînt subordonate însă unor jocuri ale minții, pline de interogații neliniștitoare (cum ar fi, să zicem, ideea de a scrie pentru cei care au fost, nu pentru cei care sînt sau vor fi).
Revine, obsedant, întrebarea „cum ar fi fost dacă…?“ – un adevărat laitmotiv. Cum ar fi fost dacă Țiganiada ar fi fost receptată la timpul ei în Țările Române, cum ar fi fost dacă manuscrisele pierdute în incendiul din care doar Bewoulf s-a salvat s-ar fi păstrat, dacă mare parte a istoriilor lui Tit Liviu, Biografiile regale ale lui Suetoniu, scrierile lui Cicero care l-au influențat decisiv pe Sf. Augustin, unele piese ale lui Racine și Molière sau memoriile lui Byron s-ar fi păstrat, și ele, sau dacă manuscrisele chineze ale lui Gao Xingjian n-ar fi fost distruse? Cum ar fi fost istoria matematicilor, dacă femeile de pe vremea excepționalei matematiciene autodidacte Sophie Germain (și de mai înainte) ar fi avut drepturi egale de studiu cu bărbații, dacă Shakespeare ar fi avut, ca în ficțiunea Virginiei Woolf, o soră și dacă ar fi trăit în Praga alchimiștilor în anii cei mai misterioși ai biografiei sale – etc. etc. (O altă discuție, pe care mă limitez doar să o menționez aici, privește scrierile neterminate, care intră totuși într-o altă categorie). Nu putea, desigur, lipsi din peisaj una dintre feblețile autorului, Mateiu Caragiale, pentru care (vezi episodul arderii manuscriselor lui Pașadia după moartea sa) distrugerea cărților reprezintă „cea mai rafinată dintre nelegiuiri“, mai gravă decît „moartea autorului“. Ar fi meritat, cred, pomenită în context, alături de Sub pecetea tainei, și dispariția celei mai mari părți a Jurnalului matein, în timpul dictaturii legionare. Fie și pentru că această dispariție nefericită a prilejuit, după decenii, două minunate ficțiuni compensatorii ale lui Ion Iovan. După cum romanelor pierdute de Hemingway și de alții, pentru a fi rescrise apoi din memorie (Adio, arme!, între ele), li s-ar putea adăuga pierderea, la Paris, a primei versiuni din Accidentul lui Mihail Sebastian, rescrisă și ea ulterior. Sau rescrierea din memorie a Jurnalului fericirii, după confiscarea primei versiuni de către Securitate. Și, nu în ultimul rînd, exemplul distrugerii unei părți a manuscriselor lui Creangă de către Tinca Vartic, după moartea acestuia (o adevărată catastrofă).
Există, ce-i drept, și cazuri mai fericite, de manuscrise salvate sau parțial salvate de la distrugere, cum ar fi cele ale Franz Kafka, pe care Max Brod n-a vrut să le ardă. În prelungirea mostrelor copioase pe care le oferă autorul și care – mai e oare nevoie s-o spun? – pot fi multiplicate oricît, aș aduce la rîndul meu în atenție cazul (neintrat pe radarul lui Bogdan Suceavă) al lui Mihail Sadoveanu. Romanele sale de maturitate își au, de multe ori, originea în goluri de informație – întinse pe secole întregi – ale istoriei autohtone: Creanga de aur e proiectată în golul istoric al documentelor despre Dacia postaureliană, iar Nopțile de Sînziene încearcă să suplinească lipsa datelor despre năvălirile pecenege din Moldova, ale căror urme supraviețuiesc, înțelegem, în locuitorii retrași în pădurea vasluiană a Borzei.
Tulburătoare e, aș spune, mai ales revenirea spectrală, peste timp și mode, a trecutului reprimat și/sau ocultat; semn, probabil, că ideile, formele și mesajele suprimate sale ies, adeseori, la suprafață, unde și cînd te aștepți mai puțin… Faptul că Bogdan Suceavă a ales, pentru dezvoltarea în suită a temei sale, formula eseului istoric (nu a studiului!), cu inserții memorialistice și detalii care se constituie în miniproze, reprezintă nu doar o probă de inteligență compozițională, ci și o strategie cognitivă inspirată: înveți, efectiv, foarte multe de aici, dincolo de plăcerea lecturii. Iar amestecul de mobilitate și rigoare, în cadențe incantatorii și melancolice (de tip ubisunt…), transformă volumul într-un amestec foarte special de roman, eseu și poem (pe alocuri împrumutînd tonul din Beowulf…), dinamic și antrenant de la început pînă la final. Acumulările de exemple în cascadă sau ramificate unul din celălalt sînt pigmentate, ici și colo, cu reflecții existențiale acute și subordonate unei viziuni totalizante asupra Istoriei, una în care orice distrugere intelectuală capătă conotații apocaliptice și generează, în perspectivă, un soi de efect al fluturelui. Citești și ai dori, uneori, să duci mai departe volumul, care te prinde și te implică, să-i completezi (da!) lacunele inevitabil incalculabile.
„Merită scrise acele cărți a căror absență ar putea naște o lacună“, notează undeva Bogdan Suceavă – un scriitor care ne-a obișnuit, deja, cu surprize ingenios-speculative, originale și incitante de la o apariție editorială la alta. Istoria lacunelor… e cu siguranță una din acele cărți.