Istorie, politică şi literatură în marile controverse literare
Scriitorul şi publicistul braşovean Iulian Cătălui „inventează“ şi exersează cu succes într-un gen literar nou, la graniţa dintre critica literară şi publicistică, alimentat de un puternic filon de istorie, istorie literară şi literatură comparată, şi ne propune, astfel, eseostudiul, pe care-l cizelează în lucrarea Mari controverse literare, apărută la Editura Aldus, Braşov, în anul 2014. Informaţia de natură istorică şi culturală a autorului este foarte vastă şi de mare fineţe, similitudinile şi chiar aluziile politice contemporane sînt atît de evidente, încît cartea poate fi considerată una de istorie cu pretext literar şi cu miză politică, căci pare a selecta episoade controversate şi rar abordate ale trecutului cultural ca un memento pentru viitorul românesc, în general. Formaţia jurnalistică a autorului este transparentă, acesta neezitînd a se erija permanent în comentator politic prin exprimarea fermă a propriei opinii, însă nu faţă de fapte ale prezentului, ci din trecut, momente semnificative pentru turbulenţele social-politice ale prezentului. Spre exemplu, prezentînd evenimentele sociale de la 1907 prin prisma lui I.L. Caragiale din pamfletul 1907. Din primăvară pînă-n toamnă, Iulian Cătălui comentează: „În opinia mea, răscoala de la 1907 a fost una de tip social, economic, avînd la bază decalajul profund dintre societate şi stat, falia, […]
De departe, cea mai importantă, prin implicații, controversă literară românească este aceea care marchează, practic, ultimele două secole, respectiv disputa dintre tradiționaliști și moderniști. Sinteze documentate oferă, în această privință, E. Lovinescu, Z. Ornea, A. Marino, M. Martin, S. Alexandrescu, L. Volovici. Paradoxul paradoxurilor este acela că deși adepții modernizării au avut dreptate în mod sistematic, iar numele citate sînt cîteva dintre cele mai proeminente în acest sens, din punct de vedere istoric, atît modernizarea capitalistă (1829-1947), cît și modernizarea socialismului real (1948-1989) și aceea postdecembristă au reprezentat, la fel de sistematic, eșec după eșec. Sigur, România din 2016 nu mai este, în niciun fel, în situația Țărilor Române din 1829, dar este un semn de onestitate și bun-simț să recunoaștem că, în mod constant, așteptările au fost cu mult mai mari decît realizările.