Itinerariu spiritual – după 90 de ani (I)

În vara lui 1927, la sfîrşitul celui de-al doilea an de studii universitare, tînărul Mircea Eliade, student la Facultatea de Litere şi Filozofie, obţine prin concurs o bursă la Geneva oferită de Societatea Naţiunilor. „În principiu, trebuia să urmăm nişte cursuri despre structura şi viitorul Societăţii Naţiunilor, dar eu m-am mulţumit să mă înscriu la Biblioteca Universităţii şi să citesc cărţi inaccesibile la Bucureşti“¹– îşi aminteşte, peste ani, Eliade. În primăvară, călătorise pentru prima dată în Italia, unde îl întîlnise pe Giovanni Papini, scriitor care îi marcase într‑o bună măsură adolescenţa consumată între cărţi şi experimente ştiinţifice, în mansarda‑laborator din Strada Melodiei. Cu prilejul aceleiaşi călătorii, îi cunoscuse pe Giovanni Gentile, Alfredo Panzini, Ernesto Buonaioti şi Vittorio Macchioro. (Cu Papini, Macchioro şi Buonaioti întreţinea deja corespondenţă.) Concomitent cu lecturile foarte variate – de la Léon Bloy şi Remy de Gourmont la lucrări de orientalistică –, profită de răgazul şederii la Geneva pentru a-şi pune ordine în „descoperirile şi experienţele ultimilor ani“.

Un tînăr publicist care aspiră la erudiţie

E un moment de bilanţ. Şi, pentru un tînăr de 20 de ani, bilanţul e deja impresionant. Lăsînd la o parte încercările sale literare rămase deocamdată în manuscris – Romanul adolescentului miop (început prin 1921, la 14 ani, şi încheiat prin 1924-1925), între altele –, Eliade are în spate o activitate publicistică notabilă atît prin varietatea subiectelor abordate, cît şi prin consistenţă. Debutase în 1921, în Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor, cu o notiţă de popularizare intitulată „Duşmanul viermelui de mătase“, continuînd să trimită aceleiaşi publicaţii, pînă în 1924, diverse articole – contribuţii de entomologie, texte din aria popularizării ştiinţelor (pornind uneori de la experimente de laborator personale), însemnări de călătorie (din taberele la care participase în perioada liceului) sau mici fragmente de proză. Din 1923-1924, spectrul publicaţiilor la care colaborează devine din ce în ce mai larg – se adaugă Universul literar, Vlăstarul (revista Liceului „Spiru Haret“, unde, cum ştim, învăţa Eliade), apoi (din 1925) Curentul studenţesc, Lumea, Ştiu-tot (o revistă azi uitată…), Orizontul, Foaia tinerimii, iar din 1926, Revista universitară, Pasul vremii, Adevărul literar şi artistic. La Cuvîntul ajunge (tot în 1926) graţie unuia dintre profesorii săi – personalitate cu putere fascinatorie (cvasidemonică, după unii), adevărată vedetă universitară –, Nae Ionescu.

Sfera preocupărilor (foarte) tînărului Eliade e definită de o ambiţie a diversităţii, de un autentic interes pentru domenii foarte variate, de la literatură la ştiinţe sau de la istorie la istoria religiilor. Scriitori clasici şi scriitori contemporani, români şi din alte literaturi, prozatori, eseişti, critici literari, istorici, filozofi, cărturari vechi şi noi beneficiază de atenţia foarte inteligentului publicist, ale cărui deschideri erudite se lasă întrevăzute de timpuriu. Tabelul lecturilor sale eteroclite e, în sine spectaculos; Eliade scrie despre Fabre, Rousseau, Ibsen, Ronsard, Diderot, Samuel Butler, Romain Rolland, Maurice Barrčs, Marcus Aurelius, Giovanni Papini, Nietzsche, Anatole France, Unamuno, Dostoievski, Georg Brandes, Henri Massis, Gentile, Petazzoni, Buonaioti, Rudolf Steiner, despre Hasdeu şi N. Iorga, Dimitrie Cantemir şi Spătarul Milescu, dar şi despre Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu, Gib Mihăescu, Arghezi, Adrian Maniu, despre piatra filozofală, comportamentul păianjenilor şi al monştrilor marini, ştiinţă şi ocultism, critica literară contemporană, originile alchimiei, Epopeea lui Ghilgameş, Isis şi Osiris, cosmogonia chaldeeană, literatura indiană, misterele orfice, Orient şi Occident…

Din vasta publicistică de tinereţe a lui Eliade au apărut, sub îngrijirea lui Mircea Handoca, patru volume consistente, acoperind însă doar perioada 1921-1928: Cum am găsit piatra filozofală. Scrieri de tinereţe: 1921‑1925 (Humanitas, 1996), Misterele şi iniţierea orientală. Scrieri de tinereţe: 1927 (Humanitas, 1998), Itinerariu spiritual. Scrieri de tinereţe: 1927 (Humanitas, 2003) şi Virilitate şi asceză. Scrieri de tinereţe: 1928 (Humanitas, 2008). Editată pînă în prezent fragmentar/selectiv, publicistica eliadiană de după 1928 – de fapt, de după întoarcerea sa din India (1931), pentru că în intervalul 1929-1931 E.M., acaparat de studiile şi de experienţele sale, a fost mai puţin prezent în presa românească – va mai avea, probabil, mulţi ani de aşteptat pînă să fie strînsă în volum, date fiind nu doar dificultăţile recuperării (din periodice) şi ale editării respectivelor texte (e vorba de cîteva mii de pagini!), ci şi situaţia delicată a dreptului de a publica aceste eventuale restituiri… O listă cvasicompletă a articolelor publicate de Eliade în presa românească de dinainte de căderea comunismului a fost întocmită de neobositul Mircea Handoca – dar, chiar şi la o superficială verificare, ne dăm seama că această listă este susceptibilă de adăugiri.

Iconoclasmul unui „adolescent miop“ dezamăgit de Nicolae Iorga

Tînărul Eliade scrie de la început fără complexe, cu un curaj intelectual care îl ajută, în mod legitim, să se remarce. Se regăseşte în anumite personalităţi din cultura română (Hasdeu şi Iorga – personalităţi enciclopedice…) sau din alte culturi, dar fără a se livra unei admiraţii fără rezerve, lipsite de discernămînt critic. În perioada despre care vorbim, plănuieşte să scrie o carte despre Nicolae Iorga, în studiile căruia preţuieşte, ca şi în îndrăzneţele întreprinderi ale lui Hasdeu, vocaţia marii sinteze. Ceea ce nu-l împiedică să ia distanţă, atunci cînd simte nevoia, faţă de eruditul cărturar – cu repercusiunile uşor de anticipat ale gestului său temerar. Cînd, în 1926, un tom mult aşteptat al profesorului, Essai de Synthèse de l’histoire de l’humanité, îl dezamăgeşte, scrie pentru Revista universitară o cronică aproape desfiinţatoare2, cu argumente precum: bibliografia insuficientă, superficialitatea cercetării, caracterul compilativ al cercetării, necunoaşterea „vechilor limbi orientale“, viziunea eurocentrică asupra civilizaţiei orientale, citatele la mîna a doua, lipsa de unitate, confuzia discursivă – toate aceste obiecţii fiind formulate tranşant, pe un ton superior, cu accente sfătoase:

„Acest volum de Sinteză se vădeşte cu tot atîtea însuşiri şi tot atîtea defecte ca şi oricare altul din cele cinci sute de volume publicate pînă în prezent de dl Iorga. Or, în opera care se pretinde coronamentul unei vieţi întregi de muncă, de trudnică şi continuă muncă – proporţia aceasta nu mai poate aduce cinste. I se iertau dlui Iorga multe lipsuri în volumele sale, tocmai pentru faptul că publica cîte treizeci pe an. […] Cetind cartea, păstrezi o lamentabilă impresie că autorul nu cunoaşte o bună parte din cărţile ce le citează. […] Şi apoi, dacă lucrările pe care le citează – fără a le fi citit – ar fi într-adevăr cele mai recente şi cele mai bune. […] Citind cartea dlui Iorga, eşti nevoit să faci permanente şi chinuitoare sforţări ca să pricepi ce vrea să spună autorul. […] Cetitorul care a cumpărat cartea cu gîndul de a-şi împrospăta cunoştinţele sau de a afla noi puncte de orientare […] şi-a pierdut timpul cetind-o. […] Nu spun că volumul n-are şi însuşiri. Se găsesc chiar pagini frumoase la istoria grecilor şi romanilor, unde autorul a putut să consulte izvoare directe. Ca să le vădeşti însă, trebuie să lucrezi ca într-o mină: să cercetezi tone de minereu ca să te alegi cu cîţiva bulgări de aur“.

Cu acest articol, ca urmare a intervenţiei Profesorului, Eliade va trebui să-şi înceteze colaborarea cu Revista universitară, din al cărei comitet de redacţie făcea, de altfel, parte… Ranchiunos – cum s-a dovedit a fi, din păcate, în destule situaţii –, Iorga nu i-a iertat niciodată tînărului iconoclast îndrăzneala de a-i fi pus în discuţie soliditatea Sintezei… „Critica volumului lui Iorga era exagerată şi plină de teribilisme juvenile“ – admite Eliade în Memorii³– „E drept că Iorga nu era un specialist în istoria vechiului Orient, nici în antichitatea greco-romană. Dar […] îmi închipuisem că N. Iorga se va sili să dea în aceste patru volume de sinteză esenţa gîndirii lui istorice. […] Eşecul Sintezei lui Iorga mă lovea de altfel personal. Crezusem în ştiinţa lui istorică şi enciclopedică şi Essai de Synthčse trebuia să-mi confirme strălucitor credinţa mea în posibilitatea unui nou tip de Pico della Mirandola. Celor care ar fi criticat diversitatea preocupărilor mele le-aş fi putut răspunde: Dar iată rezultatul unei asemenea diversităţi, iată Sinteza la care a ajuns Iorga!“⁴.

Despărţirea de Iorga se petrece însă nu doar în plan intelectual, ci şi în plan ideologic şi politic, cum se vede foarte limpede atunci cînd, o jumătate de an mai tîrziu, Eliade recidivează cu un alt articol belicos, „Noi şi Nicolae Iorga“^{5, publicat de aceast}ă dată în Cuvîntul, text ce anunţă, de altfel, „declaraţia de război“ din miezul Itinerariului spiritual, scris din perspectiva generaţiei tinere, a celor care „eram copii cînd se cotropea Belgia şi am intrat în gimnaziu pe vremea uniformelor verzi, a «Komandaturei» şi a pîinii cu mălai“ – „cea dintîi generaţie care s-a strecurat de sub influenţa lui Nicolae Iorga“. Pentru a fi mai clară delimitarea în raport cu cărturarul care „a prezidat cel dintîi Parlament al României Mari“: „În faţa noastră, Iorga era, înainte de toate, un istoric şi un politician. Mai precis, un istoric excelent care s-a compromis intrînd în luptele politice“⁶. Începe să se contureze, deocamdată din cîteva linii, un profil al tinerei generaţii: „Ceea ce ne caracterizează ar fi dezvoltarea spiritului critic, interesul pentru ştiinţă şi pentru cunoaştere în general – şi îl al treilea rînd, frămîntările de esenţă mistică“. Iar reticenţa tînărului Eliade faţă de politic şi politică (dezminţită, e drept, un deceniu mai tîrziu, chiar de implicarea personală în aventura legionară) – cărora li se contrapune Cultura, utopic izolată de contextul social – e formulată în acest articol cu aceeaşi claritate ca în Itinerariu…, dar şi cu aceeaşi obstinaţie în a opune evidenţelor, realităţii unui tineret politizat şi radicalizat, fantasma unei generaţii care se afirmă şi există aproape exclusiv prin cultură. Deşi conştient că „ceea ce era înainte retorică şi cultură e acum retorică şi politică“ şi că „naţionalismul extremist al tineretului intelectualist şi-a pierdut tot mai mult nuanţa culturală pe care o avea, la obîrşie, curentul“, Eliade preferă să pună între paranteze aceste observaţii, să le expedieze în zona secundarului, a „nereprezentativului“, substituind faptelor o realitate imaginară – căci „adevărata caracteristică a noii generaţii nu trebuie […] căutată în manifestările ei practice, pe care le-am pomenit mai sus. Altele sînt trăsăturile care conturează viaţa noastră sufletească“… Nucleul Itinerariului spiritual e de găsit în articole precum acela din care tocmai am citat, dar şi în altele din aceeaşi perioadă.

Cum se autoconstruieşte un „şef“ de generaţie

Aflat, în august 1927, la Geneva, Eliade se decide să-şi extindă consideraţiile despre „misiunea“ generaţiei sale – nesistematizate pînă atunci –, în încercarea de a articula un program cultural (şi „spiritual“!) în măsură să coaguleze energiile intelectuale ale „tinerilor“. Scrie, ca atare, un text-reper (în epocă, dar şi mai tîrziu), inconturnabil atunci cînd se discută despre „tînăra generaţie interbelică“, citat adesea, dar nu întotdeauna (re)citit cu atenţie. E, cum ştim, un foileton în douăsprezece episoade, apărut în Cuvîntul lui Nae Ionescu, început, pe 6 septembrie, cu cîteva „Linii de orientare“ şi încheiat peste două luni şi jumătate, pe 16 noiembrie 1927. Amplul eseu pare structurat pe un model asemănător cu textul-manifest publicat de José Ortega y Gasset la începutul anilor ’20, El tema de nuestro tiempo/Tema vremii noastre – model neasumat însă niciodată de Eliade, care pretinde că abia mai tîrziu ar fi început să-l frecventeze pe gînditorul spaniol…

Citit – şi în epoca lansării sale, şi astăzi – ca un manifest al generaţiei, Itinerariul… eliadesc este, de fapt, mai înainte de toate, documentul unor frămîntări individuale şi al unor încercări de autoclarificare7, o analiză cît se poate de egocentrată, care însă, printr‑un tur de forţă argumentativ, sfîrşeşte prin a-i convinge pe mulţi că extinderea la nivelul unui ipotetic grup generaţionist a unor observaţii privitoare la un „caz“ individual (cel al tînărului Eliade) este o operaţiune pertinentă şi legitimă. Scris cu o indiscutabilă energie, dincolo de atît de discutabilele teze ce îl compun, serialul Itinerariului spiritual instituie, de la bun început, o relaţie de dominaţie între cel care avea să fie aproape imediat recunoscut drept „şef al tinerei generaţii“ şi congenerii săi, cărora li se adresează – cu o forţă persuasivă ce pare să se transforme tot mai mult, de la o frază la alta, în forţă fascinatorie. Eliade vorbeşte în primul rînd despre sine, despre ambiţiile şi proiectele sale, în parte giganteşti, despre propriile dileme şi propriile aprehensiuni, atribuindu-le pe toate „generaţiei“ şi erijîndu-se în purtător de cuvînt al acesteia. De fapt, în conştiinţă a generaţiei celor care aveau la momentul respectiv între 20 şi 25 de ani. „Mă simţeam responsabil pentru întreaga «generaţie tînără». Mi‑o închipuiam chemată pentru lucruri mari…“, îşi aminteşte Eliade cîteva decenii mai tîrziu8. „Mi se părea că ce mi se întîmplase mie, în primul rînd detaşarea tot mai agresivă faţă de idealurile înaintaşilor mei, constituie – sau va trebui să constituie în curînd – o experienţă decisivă pentru orice tînăr de vîrsta mea“⁹ (s.m.). Însă tînărul Eliade nu se identifică, aşa cum lasă a se înţelege şi cum s-a şi înţeles…, în profilul (abstract al) generaţiei în fruntea căreia vrea să se aşeze. Lucrurile stau exact pe dos: nu el se identifică în şi cu „Generaţia“, ci procedează în aşa fel încît „Generaţia“ să se identifice cu el; „Tînăra generaţie“ sînt eu – ar fi putut afirma…

Stilistica Itinerariului spiritual e una a imperativului – rostit apăsat, parcă pentru a descuraja posibilele obiecţii, pe un ton care se impune tocmai pentru că e hotărît, tocmai pentru că sună categoric; argument de autoritate pe care deficienţa de spirit critic a unei categorii de cititori îl face uşor de acceptat. Mai ales într-o cultură „mică“ şi de curînd intrată în modernitate, cum este, în 1927, cultura română, unde fetişizarea ierarhiilor (indiferent cît de arbitrare ar fi acestea) şi nevoia de încolonare în trena unei Autorităţi (neapărat cu majusculă), în direct raport cu respingerea timorată a ideii de iniţiativă (individuală şi, eventual, critică), funcţionează în mod reflex. Figura şefului de şcoală sau de generaţie, a „magistrului“, a „directorului de conştiinţă“, a personalităţii de tip guru revine obsesiv, pînă azi (la trei decenii de la căderea comunismului), în imaginarul cultural românesc.

Este, deci, relativ uşor de înţeles cum, într‑un climat precum cel schiţat mai înainte, simplul gest de asumare a unei poziţii de autoritate (legitimat, desigur, şi de calităţi intelectuale incontestabile) – exact ceea ce face tînărul Eliade publicîndu-şi Itinerariul…! – se impune aproape de la sine. Abia ieşit din adolescenţă, înzestrat cu o acută conştiinţă a propriei individualităţi şi, deja!, anunţînd o anvergură culturală puţin obişnuită, Eliade simulează convingător absenţa oricăror complexe şi forţa unui potenţial director de conştiinţă. Nu mai contează că printre enunţările cînd de o fermitate tăioasă, cînd inflamate, pe care se întemeiază „manifestul“ său generaţionist, se strecoară destule consideraţii cel puţin amendabile! Itinerariul… său are, în fond, o miză emoţională – pe alocuri mai importantă, poate, decît aceea intelectuală. Tînărul Eliade „experimentează“ aici rolul de intelectual charismatic, discursul său semănînd întrucîtva cu acela al omului politic în căutare de adepţi. Contrar aparenţelor şi declaraţiilor de intenţii, programul său are, de fapt, şi o dimensiune politică – într-un sens mai larg, şi nu doar… „electoral“ (căci, da!, efortul său perlocutoriu are în subtext şi îndemnul: alegeţi-mă ca şef al noii generaţii!…), dar asupra acestei nuanţe voi reveni.

Poate fi cultura autonomă în raport cu politicul?

Cuvîntul de ordine de-a lungul (şi, în general, în epoca) Itinerariului spiritual este „criză“: una individuală, cu simptome însă atît de asemănătoare de la un individ la altul, ca o boală contagioasă…, o criză a mult invocatei „generaţii“, ca şi una globală, a lumii occidentale şi a valorilor acesteia. În acest punct, desigur, tînărul Eliade nu e cîtuşi de puţin original, tema fiind, la noi, ca şi prin alte părţi, îndelung dezbătută. O temă ce revine, de altfel, periodic şi, de foarte multe ori, mai ales în epocile de radicalizare a spiritului public, se află în conexiune cu o temă a tinereţii (şi a tineretului „revoluţionar“, reinstaurator de valori) ca unică soluţie de salvare a unei societăţi considerate compromisă, coruptă, falimentară pe toate planurile. Invocarea „soluţiei“ respective, cvasiutopice şi formulate în termeni vagi ce se adresează mai degrabă emoţionalităţii decît raţiunii, reactualizează de fiecare dată o mitologie a „purităţii“ şi a „purificării“. Or, ştim prea-bine ce implicaţii şi ce consecinţe a avut varianta interbelică a unei asemenea mitologii care traversează un spaţiu cultural deloc autonom în raport cu politicul, pentru a culmina cu derivele extremei drepte. Chiar tînărul Eliade atrage atenţia, cu cîţiva ani înainte de a se radicaliza politic el însuşi, asupra potenţialului antidemocratic al unor mişcări generaţioniste. Într-un articol de la sfîrşitul anului 1932, apărut în Vremea, în cadrul unui amplu grupaj dedicat problematicii „tinerei generaţii“¹⁰, el semnalează anumite „tendinţe politice […] care se accentuează viguros spre dreapta şi spre stînga, evitînd tot mai net cadrele partidelor propriu-zis politice“, dar adaugă imediat că aceste tendinţe ar fi, totuşi, „mai puţin reprezentative şi mai puţin specific româneşti, ele avîndu-şi corelatele în mişcarea tinerilor din Germania, Italia, Rusia“. Chestiunea e expediată însă cu destulă uşurinţă, prin recursul la mult invocata opoziţie dintre politică şi cultură şi printr-o reafirmare a superiorităţii „problematicii spirituale“ asupra acţiunii politice.

În observaţia potrivit căreia „Oricăror cauze s-ar datori ea şi oricîte merite i-am recunoaşte, mişcarea politică a tinerilor nu rezolvă o problematică spirituală reală, nici nu creează una culturală. Dimpotrivă, prin caracterul ei polemic şi profetic, prin mijloacele sale de acţiune accentuat temporale, prin dialectica ei riguros istorică, prin importanţa dată socialului, organismului colectiv ca element politic – lupta politică împiedică adesea o viaţă spirituală autonomă şi o cultură autentică“ [s.m.] sînt puşi alături (şi antinomizaţi) doi termeni din planuri distincte conceptual: primul – „mişcarea politică“ – ţine de sfera acţiunii (şi a concretului), iar al doilea – „problematică spirituală“ –, de un plan al reflecţiei (al abstractului). Sînt sau nu incompatibile aceste planuri?! Pe de o parte, marcarea unei opoziţii tranşante între politică şi cultură înseamnă un răspuns afirmativ la această întrebare. Pe de altă parte, presupusa incompatibilitate a celor doi termeni devine discutabilă chiar prin modul în care eseistul pune problema superiorităţii unui termen în raport cu celălalt (dacă termenii sînt incompatibili, atunci cum îi poţi compara şi ierarhiza?!…). (O altă sursă de confuzie este, apoi, ca şi în textul Itinerariului…, folosirea în variaţie liberă a noţiunii de „spiritual“ şi a celei de „cultural“.) Totodată, ipoteza unei acţiuni politice care ar fi sau nu motivată/legitimată de un ideal sau proiect cultural/„spiritual“ (reiau acest pasaj: „mişcarea politică a tinerilor nu rezolvă o problematică spirituală reală“) lasă calea deschisă şi pentru o altă presupoziţie: aceea a proiectului cultural/„spiritual“ care ajunge să fie legitimat prin acţiune politică… Căuta oare „tînăra generaţie“ interbelică o astfel de legitimare?…

Oricum ar sta lucrurile, idealul unei creaţii culturale în deplină independenţă faţă pe factori precum politicul (şi politica) sau contextul istoric şi social îşi va arăta limitele utopice chiar odată cu generaţia lui Eliade. Era inevitabil, de altfel, pentru că nu trebuie să fii neapărat „marxist“ ca să înţelegi că a nega variatele condiţionări extraculturale (sociale, politice etc.) ale faptului cultural înseamnă a respinge nişte evidenţe. În finalul articolului citat anterior, Eliade lasă a se înţelege că drama generaţiei sale este aceea de nu putea, din motive obiective, să întoarcă spatele socialului, istoriei, politicului: „Aici văd eu agonia tinerei generaţii: cea dintîi destul de liberă ca să poată acţiona spiritualiceşte după voie, destul de înzestrată ca să poată crea – şi totuşi osîndită să aştepte, să lupte ca să supravieţuiască, şi să-şi risipească forţele în mărunţişuri“. Repudiate – din perspectiva „superioară“ a spiritului – ca „impure“, minore, inferioare, inavuabile, socialul şi politicul se dovedesc, pînă la urmă, greu de ocolit şi vor reveni, cu forţa refulatului, între preocupările şi în discursul celui care le-a proclamat insignifianţa, contaminîndu-i, „impurificîndu-i“ proiectul iniţial. Traiectoria interbelică a tînărului Eliade şi a unora dintre colegii săi de generaţie (Vulcănescu sau Cioran, printre cei mai cunoscuţi) arată cum, dat afară pe uşă, politicul se întoarce, nu peste multă vreme, pe fereastră. Poate că, asumat de la bun început, ca obiect al unei reflecţii intelectuale mai largi, şi nu respins de plano, ca irelevant pentru cultură şi „spirit“, politicul n-ar mai fi devenit, pentru aceşti tineri intelectuali, „piatra de poticnire“ care provoacă somnul raţiunii şi recheamă, din zone tenebroase, monştri. Pentru că, pînă la urmă, indiferenţa (strident afirmată) faţă de politic şi social (ca şi, la un alt nivel, faţă de politica momentului) îl vulnerabilizează pe intelectual, micşorîndu-i, în condiţii de generalizare a unei crize sociale, politice, morale ş.a.m.d. – cum s-a întîmplat în România (şi, de fapt, în Europa) anilor ’30 –, aptitudinea de a rezista cîntecelor de sirenă devenite curent dominant.

^{_______________}

1. Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), ediţie şi cuvînt înainte de Mircea Handoca, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 143.

2. „Sinteza istorică a dlui Iorga“, în Revista universitară, anul I, nr. 3, martie 1926.

3. Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), ed. cit., p. 125.

4. Ibidem, p. 125 şi urm.

5. Vezi Cuvîntul, anul III, nr. 604, 6 noiembrie 1926, p. 2.

6. Ibidem.

7. Florin Ţurcanu observă că Itinerariul spiritual „stă mai degrabă sub semnul a ceea ce Eliade va numi, mult mai tîrziu, «cultura mea dezordonată şi de o primejdioasă varietate»“, adaugînd însă: „Totuşi, «generaţia» nu era rezultatul unei simple proiecţii a valorilor şi sentimentelor lui Eliade asupra unui grup imaginar, inventat pînă în cele mai mici detalii. Conştiinţa propriei originalităţi nu-l împiedica să observe ceea ce îl lega de un anumit grup de aceeaşi vîrstă în termeni de comportament, sensibilităţi culturale şi marginalitate inelectuală“ (Florin Ţurcanu, Mircea Eliade. Prizonierul istoriei, traducere din franceză de Monica Anghel şi Dragoş Dodu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 141). Acest punct de vedere poate fi amendat – cu argumentul că, totuşi, în profilul generaţionist pe care îl schiţează Eliade strecoară, destul de derutant, printre trăsăturile în mod evident comune (unificatoare) ale tinerilor epocii respective şi anumite trăsături care îl definesc în mod special pe el (nu se poate spune, de exemplu, că ambiţia şi vocaţia sintezei le-ar fi caracteristice prea multora dintre congenerii săi).

8. Mircea Eliade, „Itinerariu spiritual: «Tînăra generaţie»“, în Cuvîntul în exil, nr. 40-41, septembrie-octombrie 1965, reprodus în volumul Profetism românesc, I, Editura „Roza Vînturilor“, Bucureşti, 1990, şi inclus, de altfel, în primul volum de Amintiri, publicat de Eliade la Madrid, în 1966 (vezi şi Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), ed. cit.).

9. Ibidem.

10. Mircea Eliade, „Tendinţele tinerei generaţii“, în Vremea, anul V, nr. 268, Crăciun 1932, p. 4. Articolul este citat în diferite studii, dar nu a fost inclus în nici unul dintre volumele care antologhează publicistica autorului.