Itinerariu spiritual – după 90 de ani (III)

Autocontradicţiile sînt frecvente în Iti­nerariu spiritual, text-manifest – entuziast, efervescent, amestecînd reflecţii autentice şi inflamări juvenile, ipoteze ingenioase şi paradoxuri facile. Eseistul respinge, cum am văzut, politicul, dar textul său e politic pînă în cele mai fine articulaţii ale sale; se pretinde anti-hegelian în concepţia asupra istoriei, dar demonstraţia sa se dezvăluie tributară hegelianismului; vede rupturi acolo unde există, de fapt, o continuitate firească; proclamă supremaţia valorilor „virile“, dar discursul său trădează adesea o componentă „feminină“ ş.a. Şi, în plus, îi place să exagereze, să braveze, să absolutizeze – fără a se îngrijora pentru faptul că ar putea intra astfel în contradicţie cu pledoaria sa implicită pentru complexitate şi gîndirea nuanţată.

O apologie a „experienţelor“…

Exagerată – deşi, în sine, spectaculoasă – e în primul rînd apologia pe care o face unei generaţii încă neafirmate – unei generaţii de intelectuali in statu nascendi, care sînt prea tineri (nu au decît 20 de ani, în fond…) pentru a fi avut cînd să realizeze ceva concret, dar (susţine Eliade) şi-au pus întrebări neformulate de generaţiile anterioare şi – deja! – au trăit „o viaţă mai completă“: „În noi izbîndeşte Spiritul“. Iar „Spiritul – aşa cum îl înţelegem noi – nu e cel hegelian. Şi nu e nici «idealul» junilor sentimentali“. E vorba, îşi încredinţează Eliade cititorii, de un cuvînt (scris cu majusculă şi subliniat…) pe care tinerii generaţiei sale nu şi l-au însuşit din cărţi sau din „polemicile apusene“ („Vom arăta mai tîrziu că îl înţelegem şi îl trăim“)1.

Argumentaţia Itinerariului spiritual e construită în trepte; după ce, în articolul care inau­gurează serialul, schiţează cîteva necesare „linii de orientare“, precizîndu-şi intenţiile, definind aproximativ conceptul de „generaţie“ şi încercînd să delimiteze o zonă de apartenenţă pentru propria generaţie, Eliade examinează, rînd pe rînd, de undeva de sus, contextul cultural mai larg al epocii – dominat de raţionalism scientist şi de diletantism „monden“ –, raportul dintre ştiinţă şi cultură, apoi pe acela dintre cultură şi religie ori dintre artă şi literatură, pentru ca, la un moment dat, logica demonstraţiei sale să se deplaseze din­spre cultură spre teozofie, misticism şi teologie, totul culminînd cu o apologie a creştinismului, şi în particular a ortodoxiei, ca prag ultim în cultivarea spiritului. De la politică la cultură şi de la cultură la religie, parcursul Itinerariului spiritual înregistrează salturi argumentative spectaculoase şi totodată riscante. Între aceste domenii (ierarhizate aici cu destulă stricteţe) liantul este reprezentat de fetişizarea „experienţelor“ – noţiune centrală în discursul celor care aveau să fie numiţi, nu fără ironie, „trăirişti“. A trăi şi a gîndi totul pe cont propriu este una dintre marotele acestora.

Căutarea ineditului, lupta cu inerţiile sociale (dar şi cu propriile inerţii), refuzul monotoniei, oroarea „de a ne închega în definitivat, de a intra în cadre de o dureroasă mediocritate“, disponibilitatea pentru aventură – de orice fel ar fi aceasta: politică, intelectuală, sentimentală, sexuală sau mistică – devin, cel puţin la nivel declarativ, principii de existenţă şi strategii de rezistenţă în faţa „sistemului“ uniformizant şi mortificant: „Ge­neraţia ce se ridică va fi cea mai bogată în experienţe. […] Nu ne vom sfîrşi atît de curînd de încheiat socotelile. Nu ne vom mărturisi maturi serioşi, definitiv conservaţi sub crusta «sistemului», a «ideii politice», a credinţei personale“^{2. Iar} în acest scop – autoformativ şi politic deopotrivă – totul este permis, pentru că, oricare ar fi natura lor, „experienţele îmbogăţesc conştiinţa“ şi modelează personalitatea (o fac mai „elastică“). „De ce să ne ferim de experienţe, chiar de cele rău famate“ – întreabă, mai mult retoric, eseistul, care, puţin mai încolo, lăsîndu-se în voia unui discurs inflamat, la limita mimării extazului („să căutăm, să sorbim, să ne desfătăm, să suferim tot“…), exemplifică într-o manieră năucitoare ideea de experienţă neobişnuită: „Chiar o experienţă absurdă, cum ar părea alchimia. Sau una riscantă: magia. Sau una compromiţătoare: umanitarismul. Sau futurismul, cubismul, sionismul, antisemitismul. Sau algebra, Christian science, criptografia etc.“^{3. Men}ţionarea antisemitismului – alături de cubism sau algebră! – ca „experienţă“ acceptabilă ar putea, pe bună dreptate, să contrarieze. Poate să fie o exprimare nefericită, un derapaj retoric, în cel mai bun caz; poate să fie mai mult… Oricum, Eliade însuşi simte nevoia, cîteva paragrafe mai încolo, să-şi tempereze întrucîtva elanul şi să introducă anumite nuanţe, precizînd că „o apologie a experienţelor“ nu ar trebui să se dispenseze de o „disciplinare“ a acestora (prin exerciţiu spiritual).

„Experienţa“ fundamentală: Sinteza

Cea mai importantă dintre „experienţele“ posibile este însă, în viziunea lui Eliade (la vîrsta Itinerariului spiritual, ca şi mai tîrziu), aceea a sintezei – termen plurivoc în jurul căruia se articulează, de fapt, componenta cea mai rezistentă a acestui manifest-provocare. Re­curenţa sa este mai mult decît semnificativă. E vorba de o recurenţă care, de această dată, nu mai are o funcţie retorică, ci un rol vital în elaborarea unei teorii culturale. „Sinteză“ înseamnă, în acest context, mult mai mult decît o operaţiune a gîndirii sau o metodă de cercetare indispensabilă cunoaşterii: înseamnă, pentru Eliade, un mod de a-ţi structura propria personalitate – trăind, înţelegînd şi asimilînd un lanţ nesfîrşit de experienţe, de la cele care se adresează senzorialităţii şi afectivităţii pînă la acelea care solicită facultăţile superioare ale spiritului –, dar şi, la un alt nivel, un mod de a crea în interiorul unei culturi. „A sintetiza“ echivalează aici cu „a integra“ (un alt cuvînt-cheie la Eliade) experienţe şi concepte aparent incompatibile, ieşind astfel din capcana unei logici binare extrem de restrictive: exclusivismul unei propoziţii de tipul „ori X…, ori Y… “ e abandonat în favoarea complexităţii implicate de formula „şi X…, şi Y… “ (logica terţului inclus). Definită astfel, sinteza nu mai opune, spre exemplu, experienţei raţionale experienţa de natură mistică, ci le aşază alături, în complementaritate. Preo­cuparea pentru ştiinţă şi experienţa religioasă nu mai sînt văzute, în spiritul unui raţionalism îngust, ca incompatibile; şi însăşi noţiunea de cultură este, din această perspectivă, o noţiune integratoare.

Dată fiind „pluralitatea funcţională a conştiinţei“, „cel mai pătrunzător logician poate fi în acelaşi timp un mistic, după cum poate fi un artist de avangardă“^{4. C}ă nu există un conflict între inteligenţă şi afect e însă un lucru pe care îl pot înţelege, crede Eliade, numai „cei care au progresat îndeajuns ca să accepte metafizica“^{5. De altfel,} „neputinţa de a percepe mai multe universuri e identică cu neputinţa de a percepe universul matematic sau simfonic“ – şi Eliade, care e convins că aparţine celei dintîi generaţii „torturate de imperativul sintezei“, adaugă: „E o lipsă organică, de care generaţia noastră a fost mîntuită“^{6. Sinteza, care nu se identific}ă sub nici o formă cu enciclopedismul arid, devitaliza(n)t, presupune „curaj, forţe lăuntrice, posibilităţi şi experienţe multiple“ şi nu exclude – „ipocrit sau imbecil“ – „viaţa mistică“^{7. Aceast}ă utopie a îmbrăţişării totalităţii – dezminţită, pînă la urmă, chiar de opţiunile culturale (şi nu doar) ale lui Eliade şi ale congenerilor săi – mai poartă şi numele de „completitudinism“, un termen rebarbativ azi şi desemnînd o himeră.

O teză şi inconsecvenţele sale

„Completitudinismul“ invocat nu se disociază, din păcate, de anumite exclusivisme şi absolutizări. Între acestea, o ierarhizare discutabilă a domeniilor culturii şi a disciplinelor cunoaşterii, căci în schema „sintezei“ ideale desenată aici de Eliade, diferitele componente sînt „superioare“ sau „inferioare“, în funcţie de relevanţa lor din perspectiva „Spiritului“ – sau, altfel spus, din perspectiva unei noţiuni de cultură purtînd, pe de o parte, marca metafizicii romantice, iar pe de alta, amprenta epistemei renascentiste (incluzînd şi conceptul de „coincidentia oppositorum“ – în fond, un echivalent parţial al „sintezei“ pentru care pledează autorul Itinerariului…), din cea de-a doua derivînd şi subvalorizarea Ştiinţei în raport cu Filozofia şi cu Teologia. În polemica purtată cu pozitivismul şi cu scientismul secolului al XIX-lea (ce se prelungesc, de fapt, triumfal în secolul următor…), Eliade recurge astfel la reciclarea unor poziţii filozofice mai vechi, Itinerariul… său fiind, în mod contradictoriu – dar contradicţia este chiar figura spiritului eliadesc –, un manifest pentru viitor scris cu privirea întoarsă spre trecut. Într-o epocă a supremaţiei ştiinţei, „antimodernul“ Eliade decretează „insuficienţa ştiinţei pentru o conştiinţă de elită“⁸ şi proclamă, cu totul nerealist, iminenţa unui viitor al Spiritului: „Generaţia noastră, obsedată de echilibru şi sinteză, nu poate fi mulţumită de munca ştiintifică“ – deşi, ţine să adauge, nu o „dispreţuieşte“ şi nu o „neagă“: „Noi năzuim să completăm viziunea ştiinţifică cu rezultatele altor funcţiuni“^9. În acest orizont de aspiraţii „completitudiniste“, omul de ştiinţă face figură de mediocru, lipsit de „viziune“ şi, de aceea, exterior Culturii (neapărat cu majusculă!): „Sa­van­tul e un funcţionar, dublat cîteodată de un pătimaş exaltat şi nevindecabil“; el „nu valorifică realitatea şi spiritul decît raportîndu‑le la cercetările lui. De aici, indecenţa cu care exagerează importanţa ştiinţei respective. Există un raport direct între importanţa pe care o dă cărţii scrise (asupra unui subiect de specialitate) şi depărtarea de cultură“¹⁰.

Exclusivist – şi, involuntar, în dezacord cu propriile pretenţii de „completitudine“ – este tînărul Eliade şi atunci cînd, subliniind primatul acelei imponderabile pe care o numeşte Spirit şi care, de fapt, acoperă realităţi mult mai profane, accentuează totodată (în linii strident îngroşate) primatul masculinităţii (dacă nu chiar monopolul integral al acesteia!) în lumea „ideală“ a Culturii. În Itinerariu spiritual, femininul e, fără nici un echivoc, co­notat negativ, ca echivalent pentru lipsa de vitalitate, de energie, de… Spirit. Parcursul formativ propus de Eliade congenerilor săi are în vedere, „fireşte“, „exemplarele preţioase ale virilităţii, cu pietroase hotare sufleteşti vrednice de înfruntat furtuni“ (pentru a cita din nou din pateticul episod V al Itinerariului…, cel subintitulat „Experienţele“): „Nu mă gîndesc la sensibilităţile feminine, străvezii, numai nuanţe de jocuri de lumină – pe care orice contact forte le zdruncină şi le năruie. De altfel, chiar pentru aceste sensibilităţi experienţele sînt necesare. Fireşte, experienţele gingaşe, fine; emoţiile artistice, îndeosebi cele muzicale“. Cum se împacă această fermă repudiere a femininului cu ideile – mereu reluate de Eliade – despre „unitate“, „completitudine“ sau „sinteză“ a personalităţii? Supravalorizarea masculinului, direct proporţională cu devalorizarea celuilalt pol, îşi va găsi o expresie exemplară – prin emfază, lipsă de substanţă şi completa ignorare a ridicolului – în Apologia virilităţii, un text bizar – nici poem, nici eseu; şi poem, şi eseu –, pastişă după Papini (Maschilitŕ), publicat un an mai tîrziu în revista Gândirea („Slavă – sex în care s-a plămădit stîncă şi ochiuri de cer./ Slavă celui veşnic aţîţat, celui neodihnit, celui ce poartă în piept răsuflare lungă şi fierbinte, iar în coapse însămînţate pornirile biruinţei./ Slavă frunţii despicate în iureş. […]/ Slavă masculului pur!“¹¹).

Împotriva „primatului literaturii“

Literatura însăşi, ca „sinteză impură, insuficientă“^{12, e amprentat}ă de femininul atît de desconsiderat. Definită, pînă la un punct, prin opoziţie cu arta (incluzînd aici şi poezia), care ar fi o „sinteză pură“, realizată într-un singur plan, acela al contemplaţiei estetice (fără amestecul „impur“ al altor „experienţe“ sau judecăţi), literatura îşi dezvăluie „insuficienţa“ ca domeniu al culturii (şi al „spiritului“) – afirmă Eliade –, prin chiar caracterul său heteronom, compozit, prin faptul că e un amestec de „emoţii şi atitudini spirituale“ şi un loc de intersecţie a eticului cu esteticul. În acest punct, Eliade e din nou contradictoriu, demonstraţia sa fiind confuză conceptual. „Pur“ şi „impur“ sînt conotate pozitiv, respectiv negativ, „sinteza pură“, în speţă arta, fiind evident superioară celei „impure“ cu care este asimilată literatura. Şi totuşi, din descrierea celor două tipuri de „sinteză“ reiese că infinit mai complexă este a doua, tocmai pentru că reuneşte o pluralitate de „experienţe“ şi pentru că acţionează ca liant între diferite funcţiuni ale conştiinţei, de la cele afective la cele intelectuale, şi între diferite domenii ale culturii, integrînd deopotrivă nevoia contemplaţiei gratuite şi necesităţile eticului. În plus, Eliade însuşi asociază noţiunea de „sinteză“, centrală în sistemul său de gîndire, cu ideea de pluralitate şi de complexitate; după cum tot el este acela care, definind, de-a lungul Itinerariului…, această noţiune, insistă asupra faptului că ea implică depăşirea unei logici de tip disjunctiv („sau…, sau…“), în favoarea uneia incluzive („şi…, şi… “) – teză pe care pare să o „uite“ în paginile sale despre „mediocritatea“ şi „insuficienţa literaturii“.

Rezumînd: arta (y compris poezia) este, înţelegem, superioară literaturii, întrucît ar sub­întinde un domeniu al contemplaţiei gratuite, exclusiv estetic, în timp ce a doua, chiar dacă include, în cazurile fericite, şi o componentă estetică^{13, privilegiaz}ă eticul14. Prima ar fi perfect autonomă în raport cu cel care creează, ar exista în sine, în timp ce a doua ar fi intim legată de „poziţiile spirituale“ (etice, intelectuale şi de altă natură) exprimate de autor. O analogie cu „experienţa sexuală“ sporeşte confuzia argumentaţiei:

„O experienţă sexuală e o sinteză de senzaţii multiple. Nimeni nu va putea niciodată arăta cărui simţ se datoreşte accentul şi intensitatea voluptăţii. Aşadar, o sinteză. Dar o sinteză de elemente senzoriale, de funcţiuni organice. Se întîmplă însă ca această înşerpuită zvîrcolire de senzaţii să fie iluminată de o dragoste îngerească, de un sentiment îngeresc care să nu aibă legătură cu nici una din glande. Există încă o sinteză: voluptatea se prezintă celulară: una. Dar în planul, în universul senzorial; printre valorile senzoriale, rînduite de legi senzoriale (durată, intensitate etc.), s-au coborît elemente din alt plan, din alt univers, cu alte valori şi alte legi. Nu ştiu dacă acest univers e superior sau inferior universului senzorial. Ştiu că e un altul. Aceeaşi observaţie în ceea ce priveşte raporturile dintre artă şi literatură“¹⁵.

De o parte, deci, „experienţa sexuală“, echivalată cu „sinteza pură“ a artei („pur“ însemnînd în context mai degrabă simplu sau primar decît esenţializat – dar Eliade trece peste astfel de nuanţe); de cealaltă parte – deducem –, o experienţă mai complexă, aceea a erotismului („iluminată de o dragoste îngerească“…), echivalată însă cu „sinteza impură“ a literaturii. Analogia e însă hazardată şi nu poate fi prelungită prea mult. Argu­mentaţia tînărului Eliade e, de altfel, frecvent fragmentată de sincope logice, de raţionamente incomplete sau sofistice. Fraza aparent dubitativă „Nu ştiu dacă acest univers e superior sau inferior universului senzorial“ rămîne pur retorism, din moment ce, depăşind această analogie – artă = sexualitate, literatură = erotism –, eseistul uită că şi-a suspendat la un moment dat judecata în privinţa ierarhizării celor două domenii şi enunţă fără echivoc o sentinţă defavorabilă literaturii:

 „Literatura mulţumeşte sentimentalismul, senzualitatea, nevoia de idealism, de filozofie, de misticism, de cunoaştere a realităţilor sociale etc. Dar toate acestea mulţumesc numai o conştiinţă în care ele sînt mediocru dezvoltate. O viaţă lăuntrică puternică, bogată, complexă – năzuieşte către o diferenţiere cît mai categorică a funcţiunilor de cunoaştere. Un suflet cu adevărat contemporan, în care se oglindesc toate conflictele, toată expresivitatea conştiintei europene în ultimii ani – va căuta emoţiile estetice pure în artă; sistematica gîndirii în filozofie; realităţile sociale în experienţele sociale; «idealismul» religios într-o mistică şi o dogmatică robuste. Literatura e o critică culturală de mare folos şi păstrează cîteodată fragmente de artă pură. Dar pentru noi – nu poate fi o poziţie ultimă. […] Literatura, de altfel, va rămîne întotdeauna sinteza purificatoare a unei conştiinţe tumultuoase, dar nediferenţiate“.

Introducînd această nouă disociere între diferenţierea „funcţiunilor de cunoaştere“ şi sinteza aceloraşi funcţiuni – sinteză pe care o invocă şi pentru care pledează constant pe parcursul Itinerariului… –, Eliade îşi obscurizează şi mai mult demonstraţia, aşa încît ceea ce părea la un moment dat complexitate (şi „sinteză“) acum riscă să fie perceput ca indistict, „nediferenţiat“, mediocru. Pentru a nu mai vorbi despre amănuntul că, aşa „impură“ cum este, literatura funcţionează totuşi ca… „sinteză purificatoare“… Oricum, conştientizarea „insuficienţei literaturii“ nu‑l va determina pe Eliade să renunţe la a scrie literatură – fie şi cu motivaţia terapeutică a exorcizării propriilor slăbiciuni şi a demonilor „feminini“ ce-i bîntuie personalitatea „virilă“. („Şi vom scrie literatură de cîte ori vom simţi impulsul unui conglomerat de senzaţii, sentimente, atitudini ce nu-şi găsesc liniştea şi raţiunea de a fi decît contopite într-o singură sinteză“ – şi iarăşi ne putem întreba, dat fiind echivocul acestei formulări, dacă „sinteza“ este sau trebuie să fie obiectivul unor „conştiinţe de elită“, cum rezultă, de altfel, dintr-o serie întreagă de enunţări ale autorului Itinerariului…, ori, dimpotrivă, ea nu reprezintă decît răul necesar pentru conştiinţele ale căror funcţiuni sînt indistincte şi „mediocru dezvoltate“…)

Dincolo de toate inconsecvenţele sale argumentative, e cert că autorul Itinerariului spiritual are în minte liniile generale ale unui scenariu, în ciuda abaterilor de pe traseu, şi un punct fix unde şi-a propus să aterizeze. Şi în acest punct fix decretează „primatul spiritualului“ în cultura română contemporană, ca soluţie de depăşire a unei crize cvasigeneralizate într-o Europă dominată de scientism, pozitivism, ateism sau antielitism. Episodul despre „insuficienţa literaturii“ este, în cadrul foiletonului, o paranteză deschisă între articolul dedicat culturii ca domeniu autonom în raport cu economicul şi politicul (dar nu şi în raport cu etnicul!) şi o serie de articole (patru, mai precis) dedicate teozofiei, misticismului şi ortodoxiei – pledoaria pro-ortodoxistă reprezentînd punctul culminat al serialului. Întrebîndu-se, în „Itinerariu spiritual. Cultura. VI“, care este acel „nisus formativus al culturii române“, acel ax în măsură să vertebreze o construcţie culturală şi care e definit, în termenii de aici, fie de o religie, fie de o „didactică“, Eliade conchide că, din păcate, „cultura română n-a avut pînă acum un punct de sprijin, deci o unitate“, nici în jurul Bisericii, nici în jurul şcolilor laice necoagulîndu-se, la noi, o cultură cu identitate distinctă. „Nu avem decît o îndoielnică civilizaţie, care exaltă periferia, viciază politica şi chinuie elita“, notează eseistul, exprimînd totodată o rezervă – frecventă în epocă, de altfel – cu privire la „fecunditatea“ influenţei franceze (a unui „suspect germen franţuzesc“) asupra spiritului autohton. Acestei influenţe i se datorează şi reflexul literaturocentric al culturii române. Şi pe această presupusă rană pune degetul autorul Itinerariului spiritual atunci cînd, în finalul articolului ce denunţă „insuficienţa literaturii“, avertizează: „Primatul literaturii – aşa cum l-au acceptat şi-l mai acceptă încă anumite personalităţi ale culturii române – e, pentru noi, o poziţie firesc întrecută“.

 

^{___________________}

^{1. Mircea Eliade,} „Itinerariu spiritual. Linii de orientare. I“, în Cuvântul, anul III, nr. 857, 6 septembrie 1927.

2. Idem, „Itinerariu spiritual. Experienţele. V“, în Cuvântul, anul III, nr. 874, 23 septembrie 1927.

3. Ibidem.

4. Mircea Eliade, „Itinerariu spiritual. Linii de orientare. I“, art. cit. Într-un alt episod al serialului său, al V-lea, „Experienţele“ (vezi art. cit.), Eliade revine asupra acestei idei, brodînd în marginea unor exemple similare: „Ne vom opri cu toţii la un echilibru cerut de structura noastră spirituală. Vom rămîne matematicieni, critici, medici, literaţi sau oratori. Dar cercurile conştiinţelor noastre se întretaie totuşi. Elipsele alcătuiesc teritoriul comun pe care îl cultivă fiecare şi din ale cărui roade se înfruptă toţi: cultura. […] Să nu socotim timp pierdut pentru un medic cunoaşterea şi savurarea poeziei orientale, sau a ezoterismului, sau a artei noi“.

5. Idem, „Itinerariu spiritual. Critica diletantismului. II“, în Cuvântul, nr. 860, 9 septembrie 1927.

6. Ibidem.

7. Idem, „Itinerariu spiritual. Către un nou diletantism. III“, în Cuvântul, nr. 862, 11 septembrie 1927.

8. Ibidem.

9. Mircea Eliade, „Itinerariu spiritual. Între catedră şi laborator. IV“, în Cuvântul, anul III, nr. 867, 16 septembrie 1927.

10. Ibidem.

11. Mircea Eliade, „Apologia virilităţii. Litanii pentru fecioară“, în Gândirea, nr. 8-9, august-septembrie 1928.

12. Idem, „Itinerariu spiritual. Insuficienţa literaturii. VII“, în Cuvântul, anul III, nr. 889, 8 octombrie 1927.

13. „Într-un roman bun, se vor găsi pagini de sine stătătoare, care constituie o creaţie estetică. Romancierul transcendînd lumea de senzaţii, sentimente, idei ce-i stăpîneau conştiinţa – trece într‑un plan divers şi creează o celulă sau un organism spiritual cu viaţă proprie, putinte de a emoţiona altfel decît o senzaţie, un sentiment, o idee. În această sinteză care este literatura, arta îşi are, de cele mai multe ori, contribuţia sa“ (a se vedea articolul de­spre „Insuficienţa literaturii“, citat anterior).

14. „Literatura va oglindi, în infinite nuanţe, acest amestec de elemente ce pătrund în conştiinţă prin experienţe. Elementele printre care vor străluci sentimentele şi judecăţile; acestea din urmă, de cele mai multe ori, etice“ (Ibidem).

15. Ibidem.