Itinerariu spiritual – după 90 de ani (IV)

Cînd pune în discuție „primatul literaturii“, sugerînd că într-o cultură matură – coerentă, solidă, decomplexată, deprovincializată – literatura este un domeniu alături de altele, la fel de importante, iar nu regina balului (nu mai mult decît filozofia, istoria sau științele, fie ele „tari“ sau „slabe“), autorul Itinerariului spiritual formulează, deși în alți termeni, o observație întemeiată. Numai că el nu se întreabă ce anume motivează acest „primat al literaturii“. Răspunsul e relativ simplu: o cultură încă tînără, neconsolidată, cu o dezvoltare încetinită de probleme identitare rămase nelămurite, își caută un punct de sprijin în instituția literaturii pentru că aceasta e în măsură să furnizeze „narațiuni“ identitare cu potențial legitimator și cu rol coagulant. De aici, din această nesiguranță cu privire la propriul statut și la propriile posibilități de rezistență, vine și reticența față de prezumatul pericol reprezentat de exersarea liberă a spiritului critic, de contestări sau „demitizări“, lansate din interior sau din afară. Eliade ocolește cu precauţie acest punct nevralgic. Nemulțumit de „primatul literaturii“, el nu face decît să-l înlocuiască, în sistemul său argumentativ, cu un așa-numit primat al spiritului, prin care înțelege primatul religiosului, ca factor catalizator în „sinteza“ culturală nerealizată de generațiile anterioare, dar urmînd a fi asumată […]