„Iubirea, dorinţa de a tenta interzisul“
Interviu cu Laura T. ILEA
- 26-08-2016
- Nr. 837
-
Dan BURCEA
Ovidiu ŞIMONCA
- Interviu
- 1 Comentarii
Cu Les femmes occidentales n’ont pas d’honneur [Femeile occidentale nu au onoare] (L’Harmattan, 2015), scriitoarea de origine româno-canadiană, Laura T. Ilea, debutează ca romancieră. Este a doua carte de ficţiune pe care o propune, după Est, un volum de nuvele, dar prima pe care o scrie direct în franceză. Ambele volume de ficţiune au fost publicate în Franţa, la L’Harmattan, şi îşi aşteaptă şi un editor român. Laura T. Ilea este doctor în filozofie al Universităţii din Bucureşti (2005) şi doctor în literatură comparată (Montreal, 2011). În România, este cunoscută mai degrabă ca autoare de eseuri de teorie literară şi filozofie (Meditaţii inactuale, Editura Paideia, 2001; Viaţa şi umbra ei. Întemeierea existenţială a cunoaşterii – Martin Heidegger, Editura Idea, 2007; Literatura canadiană în infraroşu. Nihilismul feminin, Editura Tracus Arte, 2015), avînd şi un volum de teorie literară publicat tot în Franţa: Littérature et scénarios d’aveuglement – Orhan Pamuk, Ernesto Sábato, José Saramago, Paris, Honoré Champion, 2013. În prezent, autoarea îşi derulează activitatea la Montréal şi Cluj, fiind lector universitar la Departamentul de Literatură Comparată de la Universitatea Babeş-Bolyai. Interviul de faţă îşi propune să survoleze şi această latură a scriitoarei – cea de autoare de ficţiune. Femeile occidentale nu au […]
Pentru că modernitatea a adus cu sine şi o etalare fără precedent a complexităţii psihologice, este de înţeles că relaţiile dintre persoane care aparţin unor culturi diferite sunt marcate de reflectarea sufletească şi morală a acestor identităţi specifice. De aici, metafizica alterităţii. Paradoxal, dacă iniţial globalizarea a venit cu temerea că tăvălugul uniformizator va şterge diferenţele culturale dintre oameni, constatăm că glocalizarea, sinonimă diferenţierii din terminologia lovinesciană a sincronismului, constituie miezul tare al identităţii, fie şi sub forma generalizării crizelor identitare. În aceste condiţii, etern-umanul iubirii îşi îmbogăţeşte fenomenologia suferinţei şi a transfigurării, un exemplu în acest sens constituindu-l chiar cartea ce a fost pretextul interviului de mai sus.